Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 33 - Bătaia din Cartierul Francez

           Olivia's POV.
 
    După ce am luat prânzul cu Tyler, am aruncat cutia de la pizza în tomberonul din spatele casei și m-am închis în camera mea. Nu după mult timp, aud pe cineva cu o voce foarte familiară strigându-mi numele de afară. Merg la fereastră, o deschid și caut cu privirea persoana în cauză.
         –Hey, mai jos, aici! strigă persoana, care se dovedește a fi Kenna.
         –Vin acum! îi răspund, apoi cobor la parter și deschid ușa, iar Kenna e deja în fața ei, respirând greu, aplecată și cu palmele pe genunchi. De ce ai fugit așa? o întreb, amuzată.
        –Nu doar că am alergat până aici, dar am și țipat din toți plămânii la geamul tău pentru că tu nu ai răspuns la telefon.
     Poate că doar mi se pare, însă expresia facială a Kennei e foarte îngrijorătoare.
–Îmi cer scuze, cred că l-am lăsat în bucătărie după ce a venit pizza. Te simți bine? Pari...altfel.
–Îți povestesc când ajungem sus. Ai spus cumva pizza? Mai aveți?
–Da, ne-a mai rămas ceva, tocmai ce am pus restul în frigider. Mergi sus, în cameră, ți-o aduc eu acolo.
     Kenna intră în sufragerie și urcă la etaj, iar eu iau farfuria cu ultimele două felii de pizza rămase în frigider. De data asta, nu uit să îmi iau și telefonul. În camera mea, Kenna e așezată în fotoliu și își freacă agitată palmele de blugi.
       –Ce s-a întâmplat? o întreb, înmânându-i farfuria. Credeam că vei fi la bar până diseară la 9.
       –Păi eram la bar. De acolo vin. Am fugit, era prea periculos să mai rămân, spune, luând o felie de pizza.
–Cum adică "prea periculos?", întreb eu, alarmată. Ce s-a întâmplat?

Kenna's POV.

Cu câteva ore în urmă

Azi e din nou o paradă în Cartierul Francez. Ceea ce înseamnă că o să avem mulți clienți...și mult scandal. Din moment ce nu sunt decât 2 bărbați care beau bere la o masă, într-un colț îndepărtat, iau o cârpă și șterg tejgheaua în spatele căreia stau în fiecare zi de când a început vara. Urăsc să lucrez aici, dar n-am de ales. Salarul mamei mele nu e de ajuns pentru facturi, chirie și mâncare. Vreau să o ajut. Sunt atât de cufundată îm gândurile mele, încât nu observ când șeful meu, Bruce, un bărbat în vârstă de 40 de ani, intră în bar și vine înspre mine, vorbindu-mi.

Nu observ nici când se așază pe un scaun în fața tejghelei și continuă să îmi vorbească.
–KENNA! strigă el.
Acela e momentul când revin la realitate, tresărind, și îmi îndrept privirea spre șeful meu, care pare mai furios ca niciodată. Venele de la tâmple mai că pulsează, iar Bruce e roșu la față. Cred că e puțin beat. Dar așa de dimineață?
–Îmi pare rău, n..n-am vrut. Eu...
–Nu ai vrut, nu ai vrut. Tu niciodată "nu vrei", mă întrerupe el, ridicându-se în picioare și fluturând din mâini. Ai auzit măcar un cuvânt din ce ți-am spus mainainte?
–Eu...nnu. Îmi pare sincer rău, sunt numai ochi și urechi acum! Vă rog, spuneți-mi, cu ce vă pot fi de ajutor?
–Ah...oftează, ștergându-și fruntea cu palmele. Du-te și adu niște sticle de whisky din magazie. Și să umfli prețurile. Azi vom avea mulți clienți.
Fac așa cum mi s-a spus, iar când mă întorc cu o cutie grea, plină de sticle, Bruce vine înspre mine și, surprinzător, ia cutia din mâinile mele.
–Lasă-mă să te ajut.
–Nu, e în regulă, le pot duce și singură, nu sunt așa grele.
Bruce nu ascultă și duce cutia în capătul celălalt al tejghelei, clătinându-se puțin atunci când trântește cutia pe jos, iar eu sper ca sticlele să nu se fi spart, că e deja destul de furios. Apoi se întoarce și se apropie de mine. Își pune o mână pe umărul meu și începe să mă mângâie, uitându-se la mine și pufnind, după care zâmbește. Pe mine mă ia deja anxietatea, și decid să rup tăcerea.
–Umm, șefu', în curând vor veni clienții. Ar trebui să mă întorc la tejghea.
El se uită în jur, apoi iar la mine:
–Exact. Încă n-au venit.
Se apleacă înspre mine, iar mie mi-e prea frică să mai fac vreo mișcare. Atunci, un bărbat de la masa din colț strigă:
–Hey! Mai adu vreo 2 beri aici!
Ahh...la fix. Ce bine! gândesc eu. Șeful meu oftează, își dă ochii peste cap și pleacă, lovindu-se de unul din scaunele de la mese.
După câteva ore de la incident, barul e plin, afară, pe stradă răsună trompetele, oamenii strigă, fluieră și dansează, iar eu de abia mai fac față. Colegul meu de muncă, Finn, e bolnav, așa că sunt doar eu. Iau și îndeplinesc comenzi, întorcându-mă când înspre rafturile cu băutură, când înspre clienții care flutură banii la tejghea și mă strigă. La un moment dat, văd un tânăr chipeș așteptând calm printre nebunii din jur, iar după câteva momente îmi dau seama că e Evan, unul dintre prietenii lui Caleb.
–Scuze, vindeți și sticle cu apă pe aici? întreabă, la fel de calm și zâmbitor chiar.
–Ah, da, vindem, răspund, dar sunt întreruptă de un client, care strigă la mine, nemulțumit că încă nu i-am servit băutura. Dar, îmi pare rău, va trebui să aștepți puțin.
–Nicio problemă, fă-ți treaba, nu mă grăbesc.
Zâmbesc și aprob mulțumitor, după care mă grăbesc să servesc clienții agitați rămași la tejghea. Din fericire, e timpul pentru pauza mea de prânz, așa că după ce îi potolesc pe toți, las un semn pe care scrie "Am plecat la pauză, revin în 10 minute", iau o sticlă de apă și merg la singura masă rămasă liberă, unde s-a așezat Evan.
–Aici e apa ta, scuze că a trebuit să aștepți atât. E nebunie curată azi la bar.
–Observ, spune, privind în jur. E mereu așa?
–Sunt și zile mai liniștite. Dar vara sunt multe parade, deci...
–Și ești aici de una singură? Nu mai ai niciun coleg care să te ajute?
–Da, am un coleg de muncă, Finn, dar a anunțat ieri că e bolnav.
–Ah...păi, e periculos pentru o fată de...câți ani ai tu?
–Șaptesprezece.
–E periculos pentru o fată de 17 să fie singură aici, mai ales că localul e plin de bărbați nu foarte prietenoși.
–Nu am de ales. Știu că îmi asum un risc, dar se plătește bine și e la câțiva pași de casă.
–Locuiești în Cartierul Francez?
–Da.
–Totuși, sunt și alte locuri de muncă mai sigure.
–Dar nu plătesc la fel de bine ca aici. Am nevoie de banii ăia. Tata și-a pierdut locul de muncă, nimeni nu îl mai primește, iar salarul mamei nu e de ajuns ca să plătim chiria apartamentului în care stăm, explic eu agitată, uitând să mai respir.
–Ah, înțeleg. Îmi pare rău, n-am știut, spune, coborând privirea înspre sticla cu apă.
–Uh, nu-i nimic, scuze că m-am agitat așa. Sunt foarte stresată azi.
–Înțeleg. Ești prietena Oliviei, nu-i așa? Îmi amintesc că te-am mai văzut când am fost la camping, în pădure.
–Da, eu sunt. Olivia e cea mai bună prietenă a mea, spun, relaxându-mă puțin și zâmbind.
–Scuze, care era numele tău?
–Kenna. Numele meu e Kenna.
–Bine, Kenna, încântat de ăă...revedere, cred. Eu sunt Evan.
–Da, știu deja, răspund, ești prietenul lui Caleb, de la camping, din pădure.
Evan zâmbește, amuzat.
–Da, așa.
–Păi, pauza mea se cam încheie imediat, iar eu sunt lihnită, așa că merg să mănânc ceva înainte să mă întorc la muncă. Dar mă bucur că te-am cunoscut. Sau nu...că te-am revăzut.
–Da, și eu. Ne mai vedem. Ah, cât îți datorez pentru apă?
–Nimic, lasă. E din partea casei.
–Nu, haide. Refuz să plec fără să plătesc.
–Bine, păi, nu știu, 50 de cenți.
–50 de cenți? Serios? Nimeni nu vinde apa așa ieftin. Nu știi să negociezi.
–E doar apă. Nu e mare lucru.
Atunci, șeful meu intră din nou în bar, de data asta și mai furios, și vine înspre mine.
–HEY! Ce faci aici? Stai la bârfe? Banii nu se fac singuri. Treci înapoi la locul tău! îmi ordonă, prinzându-mă violent de braț și trăgându-mă înspre el.
–Îmi pare rău, eu...eram la pauză, dar acum mă întorc.
–Pauză? Pauză pentru ce? Ca să poți să te combini cu tăntălăul ăsta? Știi că te pot da afară când am eu chef, și când o s-o fac o să rămâi pe străzi!
–Vă rog, nu e nevoie, intervine Evan. Defapt, ea muncea. Vedeți? Mi-a vândut sticla asta de apă.
–Tu să îți vezi de treaba ta! se răstește Bruce.
Și chiar când credeam că situația nu se mai poate înrăutăți, bărbatul nemulțumit de servirea mea din urmă cu 10 minute, apare și îl întreabă:
–Hey, tu ești proprietarul barului?
–Da, eu sunt, răspunde Bruce, umflându-se în pene. De ce? Ce vrei?
–Ce vreau? Să îți controlezi mai bine angajații. Târfei ăsteia i-a luat un infern să îmi dea băutura pe care am cerut-o. Era prea ocupată să flirteze cu idiotul ăsta.
–Cum? Eu nu flirtam cu nimeni șefu', vă asigur! mă apăr eu.
–Auzi, nu așa tratezi un bărbat ca mine. Dacă n-o înveți tu minte, o să vă învăț eu pe amândoi.
La auzul acestor vorbe, Bruce parcă a turbat.
–Poate te învăț eu minte primul! exclamă, dându-mi drumul și năpustindu-se asupra clientului.
Bărbatul i-a dat un pumn în obraz înainte ca șeful meu să apuce să îi facă ceva, apoi acesta, fiind și beat, s-a prăbușit peste o masă la care stăteau alți trei bărbați, iar aceștia, nervoși, au sărit și ei la bătaie, unul dintre ei spărgând o sticlă în capul clientului, iar, surprinzător, șeful meu s-a ridicat repede și s-a repezit spre mine, dar eu am căzut înainte să apuce să mă lovească, fiind împinsă de Evan. Acesta i-a blocat prima lovitură, însă pe a doua n-a mai apucat, iar Bruce i-a dat un pumn sănătos în nas, făcându-l să se dezechilibreze și să cadă la pământ, după care unul dintre ceilalți bărbați l-a apucat de gât pe șeful meu. Sunt destul de sigură că i-a spart nasul lui Evan, pentru că am văzut sânge: sânge pe podea, pe fața lui și pe inelele de pe degetele lui Bruce. Am vrut să îl ajut pe Evan, dar acesta mi-a răspuns, acoperindu-și nasul cu mâna:
–Fugi. Fugi a zis! Nu te uita înapoi.
Și, deși șocul m-a paralizat pentru câteva secunde, am reușit să îmi revin și să ies din bar. Din fericire, dat fiind faptul că afară încă era o paradă, un echipaj de poliție se afla în preajma barului. Am fugit înspre ei, strigându-i. Le-am spus că e o bătaie în bar, iar ei s-au grăbit să intre. Apoi, m-am gândit să merg acasă, însă nu voiam ca tata să mă vadă, mai ales că purtam un tricou cu sigla barului. El credea că sunt acasă la Olivia, ajutând la grajduri. Am hotărât că e mai bine să merg acolo. Olivia era singura cu care puteam vorbi despre asta.

*****************************************
După luuuni de absență, m-am întooors! Și, ca să mă revanșez, acest capitol e mai lung decât oricare altul de până acum!