Hidden Brook: Pârâul Ascuns

Partea 30- La spital

          Olivia's POV
   
   De data asta, ne-am urcat în altă mașină. Oare câte mașini are omul ăsta? Una nu e de ajuns? De când am pornit, niciunul dintre noi nu a mai scos o vorbă. Mă gândesc să spun ceva, dar nu știu ce. Până la urmă, hotărăsc să deschid o discuție despre brioșele pe care mi le-a oferit acel Benjamin.
       –Am uitat să îți mulțumesc pentru brioșe, spun, nu înainte să îmi dreg vocea. Au fost foarte bune. Domnul acela, Benjamin sau cum îl chema, se pricepe, închei, iar pe Caleb îl pufnește râsul.
      –Nu Benjamin le-a făcut. Și da, așa îl cheamă.
      –Oh, păi, n-am știut că te pricepi la gătit, spun, iar pe Caleb îl pufnește iar râsul.
      –Mă pricep? Sunt un dezastru, n-am pus piciorul în bucătărie de luni de zile și nici n-am încercat vreodată să gătesc ceva. Și, până la urmă, de ce aș face-o? Avem bucătari pentru asta, n-au decât să-și facă treaba.
      –Bine, păi, atunci Benjamin ce face? El aduce mâncarea? O servește?
   Caleb conduce mașina pe un loc de parcare liber cu agilitate și eleganță, dacă se poate spune asta despre cineva care parchează o mașină, apoi se relaxează pe spătarul scaunului și își dă ochii peste cap.
      –Chiar trebuie să îți explic eu totul? Benjamin e majordomul meu. În general, se ocupă de tot ce ține de mine, spune, după care iese din mașină. Hai, am ajuns.
       –Asta nu înseamnă că e, bona ta, într-un fel? îl tachinez, în timp ce cobor din mașină.
       –Nu e bona mea! E majordom, asta e diferit, spune, încrucișându-și brațele.
       –Cum spui tu, zic, și grăbesc pasul.
       –Nu mă crezi? Hey, să nu cumva să spui cuiva că am bonă, că nu-i așa!
    Ajungem în spital, iar eu îmi dau seama că l-am adus pe Caleb cu mine.
       –Păi, mersi că m-ai adus. Nu trebuie să vii cu mine la Tyler. Cred că mă descurc de aici.
       –Despre ce tot vorbești? Vin și eu. Cine crezi că te duce acasă?
        –Cum, aa, nu, nu trebuie. O să iau un taxi, sau poate o să-l aștept pe tata.
     Caleb pornește înspre biroul de informare, de parcă nu m-ar fi auzit. O asistentă ne conduce la salonul în care se află Tyler. Când intrăm, îl văd pe fratele meu râzând cu o altă asistentă, care îi ia tava cu resturile de mâncare din față, după care trece pe lângă mine și Caleb și iese din încăpere împreună cu asistenta care ne-a condus aici. Zâmbetul lui Tyler devine și mai mare când mă vede, iar asta mă înmoaie. Îmi iubesc mult fratele. Mă bucur atât de mult că e bine! Alerg spre patul lui și îl iau în brațe.  Tyler tresare, iar eu mă îndepărtez și observ că are o mâna dreaptă în ghips.
       –Ah, Tyler, îmi pare rău! Eram așa entuziasmată, nu am observat...
       –E în regulă, spune el, chicotind. Mă bucur că ai venit. M-am trezit cam speriat azi noapte. Și dimineața asta m-au vizitat o grămadă de doctori, a fost nasol.
       –Nu părea că te simți nasol când am intrat noi, intervine Caleb. Cine era tipa?
     Tyler își întoarce surprins privirea către ușă, acolo unde Caleb ne privește amuzat, cu brațele încrucișate.
       –Asistenta a venit să ia resturile de mâncare. Eram destul de prost dispus și ea m-a făcut să râd. Oricum, tu ce cauți aici?
       –Umm, Caleb m-a adus aici.
       –Poftim? De ce te-ar aduce el? se miră Tyler.
       –Pentru că taică-tu a lăsat-o baltă. Ha, îți vine să crezi? Ts, ts, tare egoist.
       –Ba nu! N-a fost așa...mă răstesc la Caleb. De ce ai spune asta?
       –Pentru că e un nesimțit. Îi plac certurile. Îi place să facă probleme, răspunde Tyler, mijind ochii.
       –Mă rog, nu știi ce spui, cred că încă ești amețit de la medicamente sau mai știu eu ce, spune, apoi își mută privirea de la fratele meu la mine. Termină reuniunea cu frățiorul. Eu o să te aștept afară.
      Apoi, fără să mai spună ceva, iese din salon, iar eu și Tyler ne holbăm la ușă preț de câteva secunde.
      –Ba mă simt foarte bine! Adică, în afară de mâna și piciorul rupt, ah și încă o coastă...
      –Ai o coastă ruptă!? exclam eu.
     –Daa, da' nu e mare lucru. Sunt în viață, nu?
   Îmi dau ochii peste cap.
     –Cât de optimist ești, eh? Și glumeț.
     –Da, păi de ce să fim supărați? O să fiu bine. Am nevoie de odihnă să mă recuperez. Și niște medicamente. Să ai o coastă ruptă doare. 
     –Serios? N-aș fi zis...spun eu, sarcastică.
     –Oricum, ce s-a întâmplat defapt cu tata?
     –A fost sunat în legătură cu mașina. Cred că era urgent, altfel ar fi fost aici, cu noi.
      –Sunt sigur, spune Tyler, zâmbind.
      –Oricum, el a fost aici în fiecare zi le la accident. Și nu se întorcea decât seara.
       –Hmm, bietul tata. Cred că a fost atât de îngrijorat! Și tu la fel. Îmi pare rău.
       –Nu, cum să îți pară rău? Nu știai că șoferul acela o să piardă controlul mașinii.
       –Nu, e vina mea. Trebuia să fiu mai atent. Și uite, din cauza mea a trebuit să îl suporți pe Caleb și insultele lui. Ce ți-a mai spus?
       –Hmm? Nimic. Defapt, de când ai avut accidentul, tot ce a făcut Caleb a fost să mă ajute. Serios, nu știu ce l-a apucat adineauri.
       –Eu cred că știu. Olivia, nu pricepi? Așa e el. Crezi că e de vis, și bun, și de treabă. Dar în realitate e un nesimțit. Dacă îți face un bine, îi iese mereu ceva. Olivia, fă-mi o favoare: nu merge cu el acasă. Mai bine așteaptă-l pe tata și mergeți împreună. Nu mai vorbi cu el în afara orelor de călărie.
     Mă uit bosumflată la fratele meu, apoi îl aprob, și pun buchetul de flori pe măsuța de lângă el.
       –Ți-am făcut astea. Așa cum m-a învățat mama. Ne vedem mâine.
       –Stai, Olivia, cum vei ajunge acasă?
       –O să iau un taxi. Ne vedem mâine, Tyler, repet, și ies.
      Caleb mă așteaptă afară, așa cum a spus. Îmi aplec capul și grăbesc pasul, sperând să nu mă observe. Nu mi-a mers, totuși. Caleb mă strigă.
       –Olivia, sunt aici! Unde te duci?
      Îl ignor, grăbind și mai mult pasul. Caleb mă strigă din nou și mă ajunge din urmă, tăindu-mi calea.
       –Nu auzi bine? Îți trebuie și ție un control? întreabă, amuzat.
       –Te-am auzit. Doar am ales să nu îți răspund, îi spun, iar el ridică o sprânceană. Acum lasă-mă să trec.
      –Ce s-a întâmplat? Îți schimbi starea de spirit de la un moment la altul. Ah, am înțeles, ești...–se apleacă înspre mine și șoptește– în acele zile?
       –Vrei să te plesnesc? spun, în timp ce el râde. Și nu eu sunt cea care se schimbă de la o clipă la alta. De ce a trebuit să vorbești așa în salon?
       –Pff, tu și fratele tău aveți ceva cu umorul, nu crezi? Nu îl înțelegeți deloc. Vă supărați pentru orice nimic.
       –"Pentru că taică-tu a lăsat-o baltă". Ce ți se pare haios la asta? Zilee trecute erai altfel. De ce te-ai comportat așa în fața lui Tyler? Crede că ești un nesuferit dar eu știu că nu ești. Poți fi altfel. Mi-a zis că nu ar trebui să îți mai vorbesc în afara lecțiilor de călărie.
       –Și tu nu poți gândi cu propriul cap? O să asculți de frățiorul mai mare?
       –Săptămâna asta am nevoie de timp cu fratele meu. Ne vedem la cursuri lunea viitoare, spun, după un moment de tăcere, după care îi întorc spatele și plec.
       
*******************************************
Îmi pare rău pentru întârziere. Am avut o săptămână destul de încărcată😅