Black's list...

11. După furtună, o rază de soare!

Din perspectiva Natashei

Cele 2 ore de așteptare au fost un chin pentru mine, în momentul în care deschideam stațiile nu se auzeau decât împușcături. Nu știam nimic de el, de ei. Nici de aici nu pot ieși și asta este și mai rău. Nu mai vorbesc că trebuie să-l suport si pe Chris. Din 10 în 10 minute întreabă dacă există vreun eveniment ciudat în jurul casei. De câte ori mă apropii de fereastră pentru a îmi mai distrage gândurile de la Cimpanzeul acela, mă trage de parcă ar fi o bombă pe fereastră.

,,Ai vrea să stai locului?" Mă întreabă Chris, și jur că aș scoate pistolul să-i trag un glonț în cap, dar cine știe cât va trebui să stau aici și nu vreau să înceapă să pută a mort, ma gândesc la asta, iar pielea mi se zbârlește in amintirea acelui miros.

,,Ai vrea să nu mai fii un așa idiot?!" întreb ironic, pentru că deja cunosc răspunsul, nu, nu poate. Chris pornește din nou stația și același zgomot făcut de foccurile de armă umple biroul. Imaginile acelei nopti îmi trec din nou prin cap.

*Flashback*

Sunt trezită de zgomotul focurilor de arme, sar din pat ca arsă, iau din sertarul noptierei pistolul pe care îl am, și deschid ușa încet. Holul era gol, iar zgomotul făcut de pistoale se aude din ce în ce mai tare, semn că inamicii se apropie mai mult de casă. Pășesc rapid spre biroul din această casă, și deschid ușa, dau cu ochii de el. Îmi zâmbește și îi răspund cu un zâmbet strâmb.

,,Haide, du-te la subsol, și rămâi acolo până mă întorc!" se apropie de mine cu același zâmbet cuceritor pe care mi l-a arătat și acum 2 ani de zile.

,,Promite-mi, că te întorci!" Îmi zâmbește amuzat din cauza îngrijorării mele, îmi sărută fruntea, și îmi șoptește aceeași promisiune pe care mi-o face mereu, doar că de data aceasta e diferit, ceva mă face să cred că nu o să mai ieșim cu viață de aici.

,,Haide!" Îmi spune și mă împinge spre ieșire, îmi zâmbea, dar nu era zâmbetul său plin de siguranță, avea același presentiment ca mine. ,,Te iubesc!" îmi spune și îmi captează buzele într-un sărut, plec spre subsol, și blochez ușa după mine. Zgomotul se auzea din ce în ce mai asurzitor, fiecare secunda care trecea lăsa iîn urmă numai dezastre, și aduce cu el și mai multe împușcaturi. După 10 minute numărate de mine, zgomotul începe să diminueze, până în mometul în care se oprește de tot. Doar că ceva din mine îmi spune că ceva nu e bine. ,,Doamne, te rog apără-l!" Aud pași pe holul ce se apropie din ce în ce mai aproape de ușa mea. Și sentimentul este confirmat, niciodată nu vine după mine imediat cum se oprește războiul, trec în jur de 15-20 de minute până verifică că totul este bine. Cineva apasă clanța, iar eu deja întind pistolul spre ușă, în momentul în care ușa se deschide, mă asigur ca nu este el. Și încep și trag, în momentul în care cartușul se termină, și observ că atacatorul meu are doar o rana într-o mână, realizez pericolul în care mă aflu. Dacă l-aș fi ascultat, și aș fi stat să mă învețe cum să țintesc, poate acum nu aș fi fost cu un picior în groapă. Sunt luată pe sus de namila, și scoasă afară din încăpere. Mă zbat pentru a mă elibera, dar forța namilei, nici nu se compară cu a mea. Sunt târâtă pe scări până în sufragerie, fosta sufragerie, pentru că acum căzuse și ea pradă războiul acesta. Undeva în colțul încăperii, îl văd zâcănd într-o baltă de sânge, lacrimile încep să curgă șiroaie, și încep să mă zbat și mai tare, când în sfârșit reușesc să scap de brațele namilei, fug până la corpul inert al bărbatului ce mi-a promis că se va întoarce la mine. Mă aplec spre el, și îi verific pulsul. Simt cum inima mi se oprește în loc când descopăr că îi lipseste pulsul. Un plâns isteric mă apucă lângă bărbatul ce mi-a promis fericirea veșnică, nu apuc nici să plâng la căpătăiul lui pentru că namila aceea m-a ridicat de pe jos și m-a târât spre coșmarul vieții mele...