Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"

OTRAVA

- Te vei căsători cu Hector Bradon, Eliza. Este ultimul meu cuvânt.

Vorbele tatei încă îmi fac stomacul ghem, în timp ce mă grăbesc pe aleea pietruită care coboară dispre Conac către moșia vastă a familiei.

Ochii îmi ard de lacrimi pe care le rețin cu încăpățânare. Nu că m-ar putea recunoaște cineva ca fiica lui sir Charles cu hainele mele de țărancă, ci pentru că refuz să- mi plâng de milă în clipele astea îngrozitoare.

Prefer să-mi sfidez părintele până la capăt, pentru ultima oară.
Îmi netezesc fusta maro din pânză aspră și îmi îndrept din nou șalul ieftin care-mi acoperă umerii albi.

Mi-am pus deja mănuși grosolane peste mâinile impecabile, însă tenul trandafiriu nu poate fi schimbat, așa  că port o pălărie cu boruri largi, mizând pe faptul că niciun nobil nu se uită la fețele țăranilor de pe drum.

Am nevoie de otravă, și știu că nimeni nu mă va ajuta la Conac. Nu din dragoste pentru tata- e clar că nicin servitor nu-l iubește- ci pentru că arăt atât de izbitor ca mama, iar mama a fost adorată la Conac.

Nimeni nu ajută o femeie atât de frumoasă să se otrăvească.

Din păcate.

Nu știu când mi-a venit prima dată ideea să-l pedepsesc pe tata murind, dar sunt hotărâtă să o fac.

Am o frânghie marinărească în șifonierul din cameră, însă n- am avut curaj să o folosesc.

Apoi ar mai fi fost cada mea imensă de alamă, însă...

Nu vreau să mă doară, și nu vreau să fiu găsită cu chipul contorsionat sau cu ochii ieșind din orbite.

Dacă frumusețea mea îl obligă pe tata să mă dea unui lord care mi-ar putea fi tată, măcar să mă folosesc de ea pentru ultima oară. Nu, când mă vor găsi, voi fi îmbrăcată cu cea mai frumoasă cămașă și voi avea părul răsfirat artistic pe perne... asta dacă mai apuc, bine-nțeles.

*******

Până să cobor în sat, îmi simt deja tălpile sângerând în galoșii incomozi pe care i-am furat, și mă întreb vag cum rezistă femeile de rând să-i poarte de-a lungul anului fără să șchiopăteze.

Apoi alte griji îmi acaparează gândurile, pentru că mă trezesc dintr-o dată în piață, cu coșul atârnat ridicol de braț, și-mi dau seama că n-am habar unde se află prăvălia cu leacuri, ori vreo spițerie, sau altceva.

De fapt, habar n-aveam că există atâta forfotă într-o piață de țară, și deja îmi simt pieptul strângându- se de panică.

Se pare că am nimerit chiar ziua de târg în Alvotor.

O mulțime de țărănci își îmbie mușterii cu glas tare, amestecându- și țipetele cu cotcodăcitul găinilor care sunt duse la vânzare, iar mai jos, negustorii de pânzeturi își arată stofele colorate, strălucitoare, ademenind fetițe curioase.

Mirosul de brânză proaspătă și de legume se simte încă din celălat capăt al târgului, și toată mulțimea pestriță din piață mă amețește ușor.

Unde să găsesc otravă?

Trag aer în piept, înaintând spre tarabele cu fructe, și- mi scot de la brâu punga cu monede strălucitoare.

- Un kilogram de mere, spun gâtuit către femeia grasă de la tarabă, încercând să mă fac auzită.

- Ce spuseși? se răstește la mine, peste țipătul unei capre legate în apropiere. Grăiește mai tare, fato!