Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"

Plecarea

- Carmina, te rog. Te rog, hai să mai stăm câteva zile!

- Nu mai insista, Lizzy! M-ai speriat foarte rău! Am stat aici o săptămână și deja era să-mi rup un picior, iar tu te-ai îmbolnăvit. Trebuie să plecăm.

Îmi pun absentă ultimele haine în cufăr, prea împovărată ca să mai răspund ceva. Simt că se sfâșie ceva din mine la gândul că plec.

- Lizzy, ascultă.

Vocea prietenei mele tremură.

- Știu că nu-ți mai amintești cum te-ai întors de la Curte, dar eu știu. Erai plină de sânge și ți se luase părul de pe scalp în toată partea stângă.

- Carmina! o opresc tensionată.

- Sir Charles a fost în șoc, Lizzy. Au spus că ți-ai pierdut memoria de tot. Că o să mori.

Se așează pe marginea patului, cu lacrimile șiroind pe față.

- Apoi te-ai trezit, și nu m-ai recunoscut. A fost îngrozitor!

- Carmina, repet mânioasă, nu vreau să vorbim despre asta!

- Iar acum ai fost bolnavă trei zile și mi-a fost teamă că îți pierzi memoria din nou! Cum crezi că...

- Nu mi-am pierdut-o! mă răstesc la ea, fără să-mi pese că am început să țip. Am avut o afurisită de gripă cum au mii de oameni, și nu mi s-a întâmplat nimic!

- Dar nu pot să risc! Ești singura mea prietenă, Lizzy! țipă la mine, astupându- mă.

Mă calmez brusc, încercând să-mi răcoresc fruntea cu palmele reci.
Carmina are dreptate.

Accidentul meu de la Curte a speriat pe toată lumea. Nici acum nu-mi amintesc perioada aceea, dar știu că am deschis ochii, pentru prima oară după operație, și n-am recunoscut oamenii de lângă mine. Nici pe tata, nici pe Carmina, nici pe camerista mea de-o viață.

A fost un sentiment oribil!

- Îmi pare rău, spun încet. Nu m-am gândit cum te-a afectat... accidentul meu. În definitiv, sunt... cât? Aproape patru ani de atunci. Și oricum, mi-am amintit totul.

Carmina dă din cap, încă tremurând.

- Știu. Îmi pare rău și mie, Lizzy. Am fost foarte speriată.

- Păi, să mergem atunci! Trăsura e jos, nu-i așa?

Încerc să zâmbesc, în timp ce îmi închei nasturii paltonului.

- Eu sunt gata.

Carmina mă privește cu simpatie.

- Poți să vorbești cu Richard dacă vrei. Știu că ți-e greu să pleci din cauza lui.

- Poftim? o întreb pufnind. Nici vorbă! N-am ce să vorbesc cu Richard, Carmina. Nici măcar...

- Lizzy, v-am auzit ieri.

- Păi, cu atât mai bine, admit sec. Ai auzit ce frumos am rezolvat-o. Nu e nimic între noi în afară de o chestiune fiziologică.

Carmina se ridică de pe marginea patului zâmbind amuzată.

- Și eu, care credeam că Richard nu minte niciodată! Se vede că aveți o legătură...

- Ne cunoaștem de o săptămână, Carmina! Nu poți iubi pe cineva într-o săptămână.

- Așa e, admite ea îngrijorată. De-asta spun că e ciudată treaba cu voi. V-ați aprins prea repede, așa, dintr-o dată.

- Dumnezeule, gem obosită, în timp ce apuc mânerul cufărului. N-am de gând să mă contrazic cu tine. Mergem?