Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"

Visul

- Ei bine, asta era ultima mea dorință.

Carmina trântește telegrama pe biroul de la han aproape crăpând lemnul.

- Uau! Nu știam că poți lovi în halul ăsta, Carmina!

Ea își examinează pumnul cu încântare.

- Mi- am zdrelit puțin degetele, dar...

Zâmbește obosită, în timp ce-și scoate agrafele din păr.

- Trebuie să ne întoarcem urgent acasă. Mi-a scris tata.

Un fior de neliniște îmi învolburează stomacul.

- A aflat că...

- Nu, mă liniștește ea, înainte să termin, nu e nimic de felul ăsta. A murit Regele.

- Oh!

- Trebuie să mergem la Curte pentru funeralii. Toți.

Mă privește lung, în timp ce-și desface șireturile corsetului.

- Crezi că... vei fi bine?

Trebuie să înghit de câteva ori, repede, încercând să-mi înăbuș panica sufocantă ce-mi taie respirația, în timp ce mintea mea se învârte amețitor, scoțându- mi toată spaima la suprafață.

Trebuie să mă întorc la Curte. La accindent.

Mi se face pielea de găină. Îmi zvâcnesc tâmplele din nou, și durerea tăioasă îmi întunecă privirea.

Nu vreau să mă întorc acolo unde am avut accidentul. Doctorul tatei a spus că locurile, mirosurile și fețele cunoscute îmi pot readuce amintirile.

A funcționat în cazul familiei mele, a prietenilor, a servitorilor... dar nu, nu vreau să-mi amintesc cum era să mor zdrobită de un zid. Nu vreau să-mi amintesc cum am zburat din trăsură, spărgând fereastra de sticlă cu fruntea.

Îmi pipăi inconștient locul de sub ureche, unde am o cicatrice urâtă, ascunsă sub părul des.

- Lizzy.

Vocea Carminei pare că vine de departe, întrebătoare.

Uneori, în momente ca astea, urăsc faptul că arăt atâta slăbiciune față de prietena mea. Carmina are traumele ei- știu sigur că le are, pentru că uneori țipă prin somn- și totuși, face față în mod uluitor. Fata asta nu poate fi doborâtă de nimic. E un munte de curaj.

- Da, Carmina. Nu, nu cred că o să fiu bine. Nu vreau să-mi amintesc cum mi-am zdrobit țeasta de zid. Nu vreau să văd din nou oameni pe care se presupune că îi cunosc, și să...

- Știu.

Ea oftează îngrijorată.

- Nu ți-i amintești pe toți, nu-i așa?

Spaima își deschide aripile și mai tare înăuntrul meu.

- Nu cred că-mi amintesc pe nimeni.

- O, haide, Lizzy. N-ai cum s- o uiți pe lady Quentin, femeia aia grasă care adoarme tot timpul în timpul recepțiilor.

Îmi vine să râd, pentru că pe Amanda Quentin chiar mi-o amintesc.

- Avea un fiu drăguț. Cel cu ochi verzi și cu tăietura la bărbie, nu?

Ea mă privește încântată.

- Aa, ți-ai amintit? Da, are un fiu tare chipeș, dar cred că s-a însurat între timp, adaugă pe un ton miorlăit. Vezi, Lizzy, îți amintești mai multe decât crezi!