Îl privesc cu atenție. Nu pare genul de bărbat care umblă noaptea prin conace făcând fapte bune.
- Cum? întreb neîncrezătoare. Cum ai putea să mă ajuți?
- Spune- mi unde îți ascunde zestrea, puiule. Scăpăm de zestre, scăpăm de mire, nu-i așa?
- Oh!
Pentru câteva clipe port o bătălie scurtă în gândul meu, chibzuind cât de tare se va înfuria tata la vederea cufărului gol.
Îmi mușc interiorul obrazului ușor agitată. Ceea ce vreau să fac seamănă la fel de bine cu o sinucidere a întregii familii, pentru că tata va ajunge realmente lipsit de resurse.
Nu poți pur și simplu să-i spui unui hoț unde sunt banii casei, chiar dacă hoțul e chipeș și pare familiar într-un mod atât de straniu.
Pe de altă parte, asta înseamnă că nu va mai trebui să mă mărit cu nimeni.
Mă hotărăsc brusc, trăgând aer în piept.
- În bibliotecă, jos, lângă salon, e un perete fals. Împingi raftul al treilea, în partea unde sunt cărțile lui Faust... ai auzit de Faust?
- Da.
Îl privesc bănuitoare.
- De unde poate auzi un hoț despre cărțile lui Faust?
Aș putea jura că și-a dat ochii peste cap, de parcă am pus o întrebare foarte foarte prostească.
- Te pierzi în detalii, doamna mea.
- Credeam că țăranii nu știu să citească.
El ridică din sprânceană.
- Ai o impresie foarte proastă despre țărani, se vede cât colo.
Ridic din umeri stânjenită.
- Dai peretele fals într-o parte... și găsești cufărul cu zestrea mea.
- Minunat!
Se înclină din nou.
- E o plăcere să fac afaceri cu tine, miss Eileen.
- Mai e ceva, îl opresc cu un gest. Nu-mi pasă de banii tatei, dar e un colier acolo... medalion verde, cu lanț de argint. A fost al mamei.
- Așa?!
- Vreau să mi-l înapoiezi.
Hoțul mă privește gânditor. Ochii lui negri lucesc fascinant în întuneric, în timp ce pare să calculeze ceva.
- Un colier cu medalion verde și lanț de argint, repetă după mine.
- Da.
- S-a făcut!
Se scotocește în buzunarul pelerinei, scoțând o sfoară groasă.
Mă uit la el speriată.
- Ce faci?
De data asta chiar își dă ochii peste cap, de parcă i-ar explica unui copil de ce nu-i voie să pună mâinile pe plită.
- Te leg, frumoaso. Nu vrei să treci drept complice, presupun?
Clatin din cap speriată. Nu vreau să mă lege. Dar nici nu pot rămâne liberă, pentru că e clar că hoții au fost aici. Ambele zăvoare sunt rupte.
Mă trece un val de fierbințeală când se apropie de mine prin spate.
Nu se grăbește. Degetele lui înmănușate îmi alunecă peste brațe, ducându- mi- le la spate. Răceala mănușii pe piele îmi înfioară brațele devenite dintr-o dată sensibile.
Când se apleacă să-mi lege încheieturile, o șuviță răzleață îmi gândilă marginea obrazului și umărul.
Mă cuprinde un tremur involuntar, și am senzația stranie că am mai simțit acel miros, acea atingere.
Are un miros neobișnuit de mentă, lemn de nuc și pădure.
Apoi îl aud trăgând aer în piept.
Vârful nasului său îmi atinge gâtul, făcându- mă să tresar. Mă miroase, ca un animal de pradă.
- Miroși a vanilie, spune răgușit, cu vocea ușor schimbată.
Zgomotul ușii care se deschide brusc, ne face pe amândoi să tresărim.
- Suntem gata aici, șefule, șoptește un bărbat din prag.
- Vin într-o clipă, îi răspunde celălat, reluându- și calmul. Miss Eileen s- a dovedit foarte dispusă să ajute.
Când hoțul dispare, îmi dă ocol, scoțând din buzunar o batistă.
- Ultimele cuvinte, înainte să-ți astup gura cu un căluș? mă întreabă rânjind.
- Sper că e o batistă curată, spun slab.
El râde încet, făcând- o ghem.
- Deschide gura. Să nu țipi decât după ce plecăm.
- Cum te cheamă? îl întreb cuprinsă brusc de curiozitate.
Ridică din sprâncene.
- Nu știam că vrei să facem cunoștință.
- Eliza Eileen.
- Nu te-am întrebat.
- Cum te cheamă? repet insistent.
Ochii îi sclipesc în obscuritatea camerei.
- Ca pe un amant al doamnei Chatterley, îmi răspunde rânjind. Va trebui să citești ca să afli. Haide, deschide gura.
- Nu vorbești ca un hoț obișnuit.
- Ai întâlnit mulți hoți până acum, miss Eileen?
- Nu, recunosc îndoielnic.
- Deschide gura.
- E curată? insist încă o dată.
Își dă ochii peste cap.
- Sunt tentat să scot una folosită, să știi!
Mi se pare cel mai ridicol lucru din lume să aștept docilă până îmi vâră călușul pe gură.
Își ia felinarul și face o ultimă reverență în prag, înainte să iasă.
Astept câteva minute lungi, până când aud tropotul slab al cailor de afară.
Apoi încep să țip ascuțit, bătând din picioare în podeaua groasă.
Bănuiesc că aș fi o actriță de primă clasă dacă mi-aș încerca norocul.
YOU ARE READING
Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"
Romance- Un sigur strigăt și ești moartă, îmi șoptește cu asprime vocea joasă, amenințătoare. Un hohot nebun de râs îmi urcă în gât, în timp ce mă sprijinesc moale de peretele rece din spatele meu. - Eram deja moartă, răspund cu o veselie sadică, arătând...
