Doamna Hoților -vol. 1 Saga "Belgravian Hearts"

Epilog

- Cum îți imaginezi soția perfectă, Prince?

- Ce pot să spun, băieți? Nu mă imaginez însurat, înainte de orice. Dar dacă ar fi să fie... cu siguranță mi-ar plăcea o blondă cumințică și gospodină, care să nu iasă din cuvântul meu.

- Ha! Aș fi jurat că preferi femeile focoase, amice! 

Râsul soldatului îmi înfierbântă pielea.

Fac un pas mai aproape, foarte discret, continuând să răsfoiesc revistele doamnei Trenvill, ca să nu dau de bănuit cuiva.

- Nu, îl aud râzând înfundat, stau prea prost cu nervii pentru o femeie focoasă. Am ajunge să ne batem până la urmă. A, și să nu uit. Va trebui să aibă un păr foarte, foarte lung.

- Aici sunt perfect de acord! intervine altul râzând. Un păr lung, care să-i atârne pe spatele gol, până la pulpe... o, Doamne! Și să o ții de păr în timp ce...

- Da, Clark, știm cu toții ce vrei să spui! Nu-i nevoie să detaliezi prestația ta în pat, intervine celălat vesel. Cu toții am avut parte de femei cu păr lung.

- Are dreptate, intervine Prince. Să încerci când are părul împletit, Clark. Îți înfășori coada pe braț, și când o apleci...

- Dumnezeule mare! Ce păziți acolo, derbedeilor? Ați uitat că sunteți în patrulă?!

Grupul celor patru se sparge repede, sub privirea comandantului care se apropie cu pași mari.

Sunt sigură că, sub borurile pălăriei, am obrajii stacojii de stânjeneală.
N-ar trebui să ascult așa ceva.

Nu știu de ce mă tot învârt pe lângă soldatul acela imoral, cu părul lui ciudat. În mod sigur nu e genul de bărbat cu care vreau să am vreo legătură.

Oftez, întorcându- mă pe partea cealaltă.

Mi-e foame.

Am emoții, deși abia mâine e ziua cea mare.

Și colac peste pupăză... am început să-mi amintesc tot mai multe lucruri, de când petrec timp cu Richard.

Carmina doarme tun în patul de lângă fereastră, și nu mă mir. A muncit la rochia mea zi și noapte, de parcă viața  ei depindea de asta.

Doamne, cred că n-am mâncat nimic azi!

Mă ridic, punându-mi halatul lung peste cămașa albă, și mă strecor tiptil în coridor, căutând ușa balconului fără zgomot.

Aerul rece al nopții de februarie îmi înfioară pielea, umflându-mi poalele halatului în jurul picioarelor.

Conacul Bradon e cuprins de întuneric, însă afară zăpada face totul să strălucească.

Întind palma ca să prind câțiva fulgi mari și reci.

Ce bine că oaspeții au sosit din seara asta! Bănuiesc că drumurile vor fi greu de circulat mâine dimineață.

Un foșnet ușor mă face să tresar, întorcându-mă repede spre ușă.

- Eliza? mă întreabă întreabă o voce leneșă, din întuneric.

- Richard! șoptesc înapoi. Ce faci aici?

El pășește în balcon, zâmbind somnoros. Are cămașa descheiată neglijent, iar pantalonii de catifea sunt încheiați greșit la doi nasturi.

Am spus că mi-era frig? Ei bine, nu mai îmi e. Dimpotrivă...

- Ce faci tu aici în toiul nopții, iubito? mă întreabă răgușit, lipindu-mă cu spatele de pieptul lui dezgolit.