60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 64

Înainte de capitol vreau să spun ceva: CINE URĂȘTE VECINII CU BORMAȘINĂ SĂ SCRIE ÎN COMENTARII! Frate, de două ore, dă vecinul de deasupra cu bormașina și aud acel sunet până în măduva oaselor. Doar eu am observat ceva? În fiecare bloc, DAR ÎN FIECARE BLOC, trebuie să existe acel vecin cu bormașina. Cumva, nu știu cum, dar mereu, când auzi bormașina aia, te gândești la același vecin pentru că el este „vecinul cu bormașina". Știți despre ce vorbesc? Măcar are sens? Oricum, detest bormașina aia. 

Ora 13:30

Nu cred că am stat atât de mult înr-un spital de la situația de acum 9 ani, cea cu Margaret, sau, mă rog, mama. 

Trag aer în piept și intru în salon. Are o branulă la mână, dar e treaz și-mi zâmebște atunci când mă vede. Închid ușa în spatele meu, merg la el și-l sărut. Mă așez pe scaunul de lângă el și-i iau mâna în a mea. Când îl privesc îmi aduc aminte de întrebarea tatei, iar asta mă face să înghit în sec. 

-S-a întâmplat ceva? întreabă curios. 

-Să zicem doar că tata s-a prins că e ceva între noi, zic gânditor. 

Se uită în altă parte, dar îi întorc capul spre mine și-l sărut apoi îi spun că totul va fi bine. Acum pot spune asta. Mai stăm de vorbă până se aude ușa de la salon și plec imediat cum o văd pe Valentina. Aud cum îl întreabă dacă ar putea vorbi puțin, iar răspunsul lui mă liniștește:

-Mâine sau la cină, dar acum n-am chef. 

Plec înainte să aud și răspunsul ei, dar sigur nu l-a presat să vorbească. Îmi e groază de acea discuție. În treacăt îl văd și pe tata care încearcă să vorbească cu mine, dar îi spun că vorbim toți 4 și ies din spital. Urc la volan și pornesc spre biroul lui Nathan. Ajung în câteva minute, parchez mașina, urc la ultimul etaj și intru în birou, fără să bat la ușă. E întreg. 

-De ce tot ai impresia că vom distruge locul ăsta? întreabă încruntat Florin. 

-Nu știu, poate vă certați și spargeți un geam, zic și ridic din umeri. 

-Nathan? 

-E bine, răspund. 

Mă așez pe canapeaua și încep să mă gândesc la ce voi spune când răbdarea tatei și a Valentinei va dispărea și vor vrea explicații. Adevărul poate fi una dintre variante, dar nu voi spune nimic dacă nu vrea și Nathan.

Mai stau cu băiteții puțin până mă plictisesc și plec. Eric s-a oferit s-o ducă pe Masha acasă, deci n-am cum să-mi ocup timpul cu asta. Jonathan stă cu Henry. La Nathan sigur va fi Valentina, iar tata sigur va încerca din nou să vorbim, deci nici aia nu e o opțiune. Poate la Denis? Înainte să gândesc, deja eram pe drum spre el. Parchez mașina în fața casei, cobor din ea, bat la ușă, mi se deschide de Ben și-l întreb dacă Denis e acasă, spune că-l cheamă apoi pleacă. În bragul ușii își face apariția Denis, îi spun că mergem undeva, îl las să se schimbe și urcăm în mașină. 

-Unde mergem? întreabă curios. 

-În principiu, prima oară, la un restaurant, orice, n-am mai mâncat de mai bine de 24 de ore, după decizi tu, spun și ridic din umeri. 

-Cum e Nathan? 

-Diseară este acasă. N-am mai stat atât într-un spital de la 10 ani! zic exasperat. 

Se face liniște. Mă uit cu coada ochiului la el și-l văd cum se uită gânditor în podea. Îmi dreg vocea și-l întreb la ce se gândește. 

-Nu știu, adică... Au trecut 18 ani și... nu știu, e ciudat. Știam de mult de existența ta, dar tot e ciudat.

Parchez mașina, coborâm și ne așezăm la o masă mai retrasă din restaurand, comandăm apoi continui discuția din mașină:

-Ce e ciudat? Că te uiți într-o oglindă? Denis...

Nu apuc să vorbesc că cineva îmi pronunță numele și când mă întorc spre interlocutor înghit în sec. Gabori. 

-Ne-am uitat peste înrestrările unchiului dumneavoastră, iar acesta zice de mai multe ori de un anume Markus. Ne poți da numele complet? E posibil să fie suspectat pentru...

-Nu știu despre cine vorbea, îi tai fraza. 

Trebuia să le editez!

-Sunteți sigur? Dacă încercați să protejați pe cineva, veți fi complice și... 

-Da, cunosc un anume Markus, dar nu e treabă dumneavoastră cu cine sunt eu prieten, zic nervos. 

-Deci ne-ați mințit, constată unul dintre ei. 

-Nu, doar v-am spus ce știu, acum vă rog să plecați. 

Cei doi fac schimb de priviri și par confuzi. Chiar vă pot juca pe degete? 

-Te rugăm să ne însoțești la sectia de poliție.

-Dacă nu, ce? întreb sarcastic. 

-Va trebui să folosim asta, spune unul dintre ei și-l văd cum îi tremură mâna lângă pistol. 

-Măcar știți să trageți cu arma? Sau, o întrebare și mai bună, știți când aveți voie s-o faceți? Nu v-am atacat, nu puteți trage în mine, zic lejer. 

Cei doi par că se enervează pe mine, dar și că se panichează. Le-a promis superiorul că-i promovează dacă-l obțin pe Markus după gratii sau ce?

-Știți și dumneavoastră... avem familii acasă...

-Nu știu, am 19 ani, n-am de unde să știu, le cruț milogeala. 

Unul dintre ei înghite în sec și spune: 

-Doar... 19...?

Mă amuză teribil!

-Da, noi plecă, ne scuzi de deranj, zice celălalt și pleacă amândoi. 

Observ câteva priviri pe mine, dar când le arunc o privire urâtă, continuă ce făceau și-nainte. Mă întorc spre Denis și ne continuăm discuția de dinainte de parcă nu venise doi gabori acum câteva secunde. 

Ora 18:30

Stăm toți 5 la masă, într-o liniște de mormânt. Cred că nici la o înmormântare nu e atât de liniște. Tata îmi tot aruncă priviri, dar le evit pe cât posibil. Nathan nu cred că a stat vreodată atât de drept, iar Eric nu zice niciun cuvânt pentru că i-am spus că tata știe și sigur se gândește că va urma o conversație mai... ciudată. Valentina ne scanează de parcă ar vrea să vadă și cea mai mică interancțiune între noi, iar eu... eu doar stau și aștept. 

-De la cine ai inelul? distruge liniștea Valentina. 

-Eu i l-am dat, răspund în locul lui. 

-De ce? întreabă din nou. 

Pentru că-l iubesc, nu e logic?

-Cadou anticipat de ziua lui, zic și ridic din umeri. 

-Ziua lui e peste 8 luni. 

-Cadou întârziat, îi replic. 

Treceți la subiect că mor pe interior!

Iar ne privesc de parcă ar vrea să citească pe fața noastră ceva. Mă enervează că nu zic nimic, mă enervează mai tare că nu-l pot atinge pe Nathan. 

-Eu n-am chef de această discuție, se aude vocea lui Nathan și după pleacă. 

-Merg după el, spune Valentina, dar Eric intervine:

-Mai bine merge Iulian. 

Toți 3 se uită la mine dispar rapid din bucătărie după el. Intru în camera lui, încui ușa în urma mea și mă așez în pat, lângă el. Îl iau în brațe și spun:

-Nici eu n-am chef de acea discuție, dar nu putem nici s-o ignorăm la nesfârșit. 

El își ridică capul spre mine și mă sărută. Îl trag mai aproape de mine lăsându-l să facă ce vrea cu mine. Se aude o bătaie în ușă și după vocea Valentinei care ne spune să ieșim să discutăm, dar Nathan zice că mâine și eu îl aprob.