60 De Zile (BoyxBoy)

ziua 55

Ora 03:30

-Suntem la biroul lui Nathan, spune Eric după ce parchează mașina.

-Nu sunt lumini aprinse, dar mașina lui e aici, zic confuz.

-De ce vrei...

-Așteaptă-mă aici, îi tai fraza și cobor din mașină.

Nu știu cum, poate subconștient, am ajuns să venim la biroul lui Nathan. Îi rugasem să mă ducă la sala de box, dar am ajuns aici. Vreau să vorbesc cu el, nu știu ce-o să-i spun, dar vreau să clarific lucrurile. Nu știu nici cum aș putea clarifica lucrurile, dar voi încerca orice.

Testez ușile de sticlă și realizez că el chiar este aici. Intru în clădire și mă duc la lift. E la ultimul etaj. Apăs pe butonul liftului și urc după el. Merg încet pe hol în încercarea mea de a mă convinge că fuga de aici nu e o variantă, dar îmi simt inima în călcâie și picioarele cum mă trag înapoi. Intru în biroul lui fără să bat și-l văd cu o sticlă de alcool în mână pe care o trântește de birou când mă vede.

-Ce vrei? întreabă rece și mai bea o gură de alcool.

-Cred că vrei niște explicații..., zic ușor pierdut.

El bea? Nu l-am văzut în viața mea că ar bea. De când se îmbată el așa? Pare în prag de disperare, iar pentru asta nu mă pot considera decât vinovat. Oare asta face de fiecare dată când zice că e la birou? Se îmbată de parcă ziua următoare n-ar mai conta? Mă doare să-l văd, mă doare tot.

-Chiar crezi? Mă întreb de ce. Ce să-mi explici? Că ești ultimul idiot? Știam asta deja! îmi replică nervos pe un ton ridicat.

-Nathan, eu...

-Tu ce? N-am nevoie de explicațiile tale tâmpite! Ieși! țipă și-mi face semn spre ușa pe care am intrat.

-Ascultă-mă și tu puțin! țip la el și tace.

Se lasă pe spate și ia din nou sticla de alcool al cărei conținut îl dă pe gât și după mai scoate una din mini frigider. Eu sunt cel alcoolic dintre noi, el de când bea în halul ăsta?

-De când bei așa? întreb.

Pufnește amuzat și mă privește cu aroganță, dar nu ține mult pentru că își mută privirea pe un punct mort de pe podea.

-Ce-ți mai face motivul?

Mă blochez.

E cam supărat pe mine și nu știu cum să-l împac, asta face. Mă distruge emoțional doar pentru că e nervos din cauza mea și încerc să par cât mai indiferent de situația, dar îmi iese tot mai puțin.

-De ce tot întrebi de el? întreb pe un ton mai nervos decât ar fi fost cazul.

-Sunt curios cine e motivul fratelui meu care nu-l convinge să rămână, zice cu ironic.

Tu ești, idiotule!

-Aha, eu plec.

-Rămâi! îmi ordonă înainte să ies pe ușă.

-Ce e? zic indiferent.

Se ridică de pe scaun, dar nu face decât să se sprijine de biroul din fața sa. Mă privește în ochi și deja aproape că am uitat de ce sunt aici. Stăm în liniște, o liniște care mă distruge și liniștește concomitent.

-De ce m-ai sărutat? întreabă serios.

Pentru că te iubesc și-am simțit cum nu mai rezist fără să te ating.

-Are importanță? întreb nervos, dar nu eu sunt cel care ar trebui să fie nervos.

-Tu voiai să-mi dai explicații! îmi replica nervos.