Alfa în derivă

Capitolul➸ 25

Mi-am dat seama de o chestie. Cand simti ca iubesti pe cineva mai mult decat pe tine insuti, incepi sa o iei razna. Adica te gandesti la cele mai aiurea lucruri. Nu stii cum sa stai dreapta fara sa para ca incerci sa iti scoti pieptul in evidenta sau cum sa iti mentii o fata cat de cat normala asa ca sfarsesti chircindu-te, aratand torturata (sau constipata). Parca uiti sa mergi normal si cea mai banala chestie se transforma intr-un fel de conflict cu tine, gen respiratul. De ce trebuie sa sune ca si cum as avea un ork pe moarte in plamani?!?

Cred ca ce vreau sa fac acum, mai mult decat orice, e sa ii fac pe plac; Orice ar insemna asta.

-Crezi ca sunt imbracata potrivit? Intreb privind in jos la jeansii stersi si la tenisii uzati.

-Hai. Ma ignora el ca un adevarat gentleman *tuse seaca* sarcasm, indeamnandu-ma sa il urmez in fata pe scarile din marmura neagra lucioasa ce duc la intrarea in labirintul subteran. Deaspura noastra, scartaie teribil, in bataia vantului, semnul Lambs and Hounds, fiind singurul lucru care se mai aude in linistea noptii. Trebuie ca e trecut de miezul noptii. Stele lucesc pe cortina albastra involburata cu nori grei de ploaie, sau zapada. E destul de frig ca sa poata ninge.

Serban deschide usa si pentru o secunda cred ca o sa ma lase sa intru prima. Sunt nevoita insa sa ma strecor in ultima secunda pe poarta grea, inainte ca aceasta sa se inchida cu un bubuit asurzitor ce se aude pana la celalalt capat al tunelului si revine cu un ecou sinistru. Din cate mi-a zis Patt, de obicei, exista un gardian ce pazeste intrarea dar banuiesc ca vinerea asta a uitat sa isi faca prezenta. Cineva o sa ramana fara slujba...

-Da-mi mana.

Nu trebuie sa imi zici de doua ori. Ma multumesc sa gandesc, simtindu-ma bizar de usurata cand mana mea transpiarata e curpinsa de racoarea degetelor sale.

Mergem prin intuneric timp de 3 ore. Sau asa au parut, pana ma izbesc de spatele tare al baiatului.

-Au. Imi frec nasul amuzata, vorbind pentru prima oara de cand am intrat.

-Asa, nu mai merge. Ma informeaza printre dinti si imi dau seama ca e nervos dupa grimasa ce o puteam auzi in tonul vocii.

Serban si rabdarea. Nu e cel mai fericit cuplu...

Inainte sa realizez de unde vine, o lumina rosie apare in bezna, asemenea unui foc. De fapt, e un foc. Ce leviteaza vesel in mana baiatului, parand ca arde de ore intregi si nu ca s-a materializat din aer in fata ochilor mei uluiti.

-Ce-i aia?!? Clipesc surprinsa, apropiindu-ma de lumina ca o molie nebuna.

-Stai departe. Ma avertizeaza el in zadar, cand tot ce vreau e sa ating limba de foc ce continua sa palpaie nestavilita. E ca un magnet.

Serban se repede, prinzandu-ma de umar si tragandu-si mana in sus, in afara razei mele de atingere, cand flacara creste si ilumineaza tot canalul. Pentru ca acum, ca il pot vedea clar, chestia in care ma aflu e evident un canal. Negru, vascos, umed. Ew!

-Waaaa, inghit in sec si imi acopar fata. Fa-l mai mic! Fa-l mai mic! Ma rog de el, dorindu-mi sa nu fi stiut pe unde am marsaluit atata amar vreme fara nici un indiciu.

Ce nu stii, nu te poate ranii. Imi aduc aminte cuvintele bunicii din ziua in care am descoperit din ce e facuta tocanita, de fapt.

-Ce e asta? Intreb deja salivand simtind aroma dulce din oala ce scotea aburi imbietori, cocotata pe scaunul din lemn de nuc din bucatarie, prea inalt ca sa pot atinge podeaua cu talpile asa ca sfarsesc stand ca un chinez. Cred ca din cauza lui m-am obisnuit sa stau cu picioarele incrucisate pe orice suprafata, indiferent daca pot sau nu atinge solul.