Alfa în derivă

Capitolul ➸ 5

(Nota Autorului: wow. nu mă așteptam ca cineva chiar să citească, mulțumesc!)

Capitolul 5

Dacă ar fi să rezum toată existența mea într-un singur cuvânt, acela ar fi: dezastru. 

Minutele care credeam că le-am petrecut cu mami, cu buni și mai apoi cu Trist la telefon au fost de fapt ore și normal că fostul ei soț -si al meu tata - a sunat disperat și s-a crizat că întârziasem iar acum prețioasa lui soție nu mai voia să mănânce. Că tot veni vorba de dezastre monumentale...

Sincer, nu credeam că am stat atât de mult afară și nici nu m-am gândit să verific ceasul. Acasă, buni mă lasă să stau până la 10 când sunt singură și pană la 12 când eram cu Trist. Acum nu pot să stau nici măcar până la 8 și nici pe Trist nu îl mai am cu mine. Unde e dreptatea?!

Am observat că se lăsase noaptea abia când a început să mi se ridice părul de pe mâini deși afară nu era frig deloc pentru luna în care ne aflam, oricum era exagerat de cald pentru locul din care venisem fie că era iulie sau octombrie. Pur și simplu nu mi-am dat seama de oră, fiind distrasă de peisajul care devenea din ce în ce mai genial. Toamna clar a pus stăpânire pe oraș. Partea și mai bună e că în curând v-a fi mult prea frig pentru fetele astea obișnuite cu temperaturi ridicate ca să se mai îmbrace (sau ar trebui să spun dezbrace) cum o fac acum. E incredibil cum reușesc să facă dintr-o simplă uniformă un fel de fantezie erotică. 

Număr zilele până în decembrie când o să pot pleca acasă. 

Nu cred că o să mai rezist foarte mult timp dacă e să o luăm așa. Nu doar mental dar și fizic. Când m-am pus pe cântar azi dimineața am rămas șocată. Știam că am slăbit dar nu mă așteptam sa dau jos 3 kilograme!

Cei drept, pofta de mancare îmi cam pierise de o săptămână și abia dacă ciuguleam ceva dimineața, unde mai pui că prânzul meu ajungea în gunoi pentru că la bibleotecă nu ai voie cu mâncare.

Mergând alene cu capul în jos, încercând să reconstruiesc drumul pe care l-am făcut spre parc mă izbesc puternic de ceva tare ca piatra care mă face să pic pe cimentul rece. Un puff involuntar ieșindu-mi pe gură la aterzare, ridic ochii alarmată să văd în ce am mai dat de data asta.

Șerban povestește

Eram în drum spre pădure, pregătindu-mă pentru tura de noapte. Mereu alerg în forma de lup. Nu pentru că e mai sigur cum am convins consiliul ci pentru că e al naibii de fain. Rânjesc superior în timp ce îmi fac drum spre aleea din parc. Observ toate lucrurile pe care ochii reduși de om (pentru noi, vârcolacii, și așa mai dezvoltați) nu le pot sesiza. Sincer, nu am nici cea mai vagă idee cum rezistă micuțele creaturi să supraviețuiască. Viața lor e mică și lipsită de adrenalină. Eu i-aș pune capăt unei existențe atât de... mărunte și triste. 

Dar acum nu mai pot să mă transform! E foarte greu să îmi aduc lupul la suprafață și am început să mă satur să îl aud urlând. Auzi asta cap de sfeclă!? gândesc eu. Taci până nu îți dau eu motive să urlii.

Nu e bine când sunt nervos și el ar trebui să știe asta. Mă scârbește și să recunosc dar... frățică asta o să fie greu.... Mă scârbește să recunosc că eu, da, chiar eu: Prinț Alfa, cel mai faimos vârcolac și urmaș la tron... nu pot să o fac. Pur și simplu nu pot. Refuz. 

Imbecil fără conștiință! E sufletul tău pereche, cui îi pasă că e... Lupul meu răstoarnă bariera special pusă să nu îi mai aud urletele și răcnește turbat, furia și durerea fiind implimentate în fiecare cuvânt. Simt cum sângele mi se urcă în tâmple și începe să pulseze periculos.