Alfa în derivă

Capitolul ➸ 13

Capitolul 13

-E o metaforă Camy, vezi? Fu răspunsul tipic pe care l-am primit de la Patt în momentul în care am remarcat faptul că de 2 ore și ceva abia dacă privise in direcția manualelor împrăștiate complet inutil peste tot prin patul meu - tipic în sensul foarte confuz și ciudat în care noua mea prietenă, remarc fericită femininul substantivului, alegea să vorbească - darămite să le mai și atingă (dacă nu pui la socoteală momentul în care i-a tras un șut caietului de mate când acesta "s-a târât până la piciorul meu și l-a atacat" - răspunsul de geniu care trebuia să susțină teoria că frumusețea de vânătaie, deja purpurie, ce îmi împodobea fruntea ca o coroană foarte, foarte dureroasă, a fost făcută în legitimă apărare).

Prințesa întunecată stătea cocoțată confortabil în castelul ei de perne pufoase uitându-se fără nici-un stres în lume la un epsiod din Superwoman pe Youtube nepăsandu-i că mâine avea test la istorie- știam că nu ar fi trebuit să îi spun de existența acelui canal. Și deși eu trebuia să fiu cea răsfățată, având în vedere coroana mov și actul nescris conform căruia camera asta era de drept a mea, ultimele zile în care Pat a dormit la mine nu dovedeau deloc legimitatea autoritatii mele, din contră, modul în care cei din familia Mikaelson păreau că încep să ocupe tot mai mult spațiu în viața mea într-un timp atât de scurt era de speriat. Dar ca să fie și mai ciudat, frica era ultimul meu gând când mă aflam in proximitatea lor.

-Cum exact? Intreb de pe covor, scoțând capul din Patul lui Procust numai ca să mă ascund din nou în spatele volumului când bruneta se ridică în fund și îmi aruncă o privire intimidantă. Știi măcar ce e o metaforă? Încerc să o distrag.

-Pui cartea în fața ta, se entuziasmează ea anticipabil luând la nimereală una din volumele de pe pat în brațe, o deschizi, continuă Pat să demonstreze explicația ei, dar nu-i dai putere sa te învețe nimic. Termină ea extrem de mândră râzând la vederea expresiei mele. Ce?! Vrei să spui că metafora mea nu e bună? Ma provoaca sa o contrazic.

-E corectă. O aprob fara tragere de inima.

-Serios? Se miră, luată prin surprindere, îndepărtând șuvițe negre din părul ei răvășit ca să mă poată vedea mai bine, asigurându-se că nu o iau peste picior. Nu aș face asta niciodată oricum.

Dau din cap că da și mă întorc la cartea căzută pe genunchi. Metafore... îhh, niciodată nu am putut face diferența între comparații și metafore, adică hai să fim serioși, totul poate fi interpretat iar faptul că anumite persoane numite - extrem de cinstit aș spune - critici, se hotărăsc să caute ințelesuri ascunse în faptul că autorul a ales culoarea mov în detrimentul alteia atunci ori sunt eu foarte oarbă când vine vorba de tumulturile interioare ale oamenilor și sunt incababilă să simpatizez cu alții, ori am un an la dispoziție să mă pregătesc emoțional pentru momentul când o să pic BAC-ul la română. :D

Sau ambele.

Șirul gândurilor mi-e întrerupt brusc când ușa din lemn alb e dată la o parte ca să facă loc unei figuri înalte cu o claie de păr roșu în vârful capului. Richy e îmbrăcat cu o pereche de blugi albaștri șterși, rupți pe alocuri și un tricou alb care nu face nimic să ascundă mușchii de desupt. Impresionante simțuri estetice pentru un băiat, aprob mental regretand faptul ca sunt inca in pijamale.

-Nu mai știe nimeni sa bată la ușă în ziua de azi. Acuz mimând o față supărată care nu dură mult însă, fiind nevoită să mă baricadez în spatele filelor albe din nou în momentul când nu-mi mai pot conteni râsul;

Roșcatul, prea înalt pentru vârsta lui, privea cu dezgust la felul în care Pait, verisoara lui, molfăia un corn cu ciocolată; Fața lui pistruiată, crispată în ceea ce avea potențialul să fie cea mai sinceră grimasă pe care am mărturisit-o în toată viața mea.