Alfa în derivă

Capitolul ➸ 2

Capitolul 2

În ciuda faptului că acasă mă trezeam la 6:30 în fiecare zi, cinci zile pe săptămână, aici abia abia am reușit să îmi mut fundul jos din pat. 

-Camelia, te-ai trezit? Aura, noua soție a lui Iosif întreabă din spatele ușii.

-Sunt trează. Răspund eu cu un căscat imens, demn de orice animal numai de o domnișoară de 17 ani nu. 

Încă pe jumătate adormită mă îndrept (zi mai bine târăsc) spre baie, căutând în singurul geamantan pe care l-am adus cu mine hainele și trusa de baie. Abia după ce m-am spălat pe fața și pe dinți decid că nu mai pot prelungii momentul și îmi ațintesc privirea spre oglinda dublă pe care Aura a insistat să o pună pe ușa băii. Regret imediat gestul.

Se pare că visul meu (și așa destul de exagerat) că poate, printr-o minune cerească, o să arăt OK pentru prima mea zi într-o școală nouă nu se va adeverii.

Nu contează de câte ori îmi spun să nu mai adorm cu părul ud, până mă îmbrac în pijamale și mă mai foiesc prin cameră, claia de păr blond este deja pe jumătate uscată. Așa e de când mă știu și nu cred că o să se schimbe odată cu pubertatea.

Pentru toate prietenele mele de acasă vacanța dintre clasa a 8-a și clasa a 9-a a fost crucială.

Ce sfântă gogoașă s-a întamplat cu colegii mei în timpul vacanței nu știu - foștii mei colegi, mă auto-corectez în minte. Era ca și cum toate fetele au decis să facă o vizită unui clown foarte, foarte prost sau ceva de genu ăsta. 

-Sper că de data asta ai o scuză bună Anghel. Profa de geogra spuse din fața tablei, în prima zi de liceu, când ca de obicei am întârziat. Lângă ea era nimeni alta decât Bianca Budimir, cea mai enervantă persoană din toată lumea, nu, șterge din toată lumea: din tot universul. Nu știu ce i-am putut face ființei ăleia dar de când îmi aduc aminte mă urăște ceva de speriat. Țin minte că odată mi-a pus ketchup iute în sandwitch când eram în pauză și am vomitat pe tot holul. A fost oribil. Din cauza ei am avut porecla "vomă iute" toată clasa a4a. Semtimentul era mutual n-aveți grijă... și totuși în momentul ăla tot ce simțeam fața de micuța bombă radioactivă era milă.

Parcă peste vară părinții ei deciseră să o treacă pe legume - nu că ar fi ceva rău să fi adeptul unui stil de viață vegan doar că trebuie să știi să înlocuiești alimentele ca să nu îți distrugi organismul. I se vedeau coastele prin micul tricou roz pe care îl purta și arăta ca și cum era gata să pice din picioare în orice clipă. Acuma să fi fost pentru că era la tablă în prima zi de școală (cât ghinion să ai?) sau pentru că era nemâncata de câteva zile nu știu. 

Faza e că Bianca nu era singura, toate fetele păruseră să slăbească în vacanța aia și hey, chiar nu era treaba mea să comentez. Adică dacă ești fericit cu corpul tău cine sunt eu să spun altceva. Problema era că gustările și snacksurile nu erau singurele lucruri din care au decis să taie... hainele și look-ul lor suferiseră o schimbare ca de la cer la pământ. De la tricouri roz cu mult mediatizata prințesă a muzicii pop: Hannah Montana, la fuste mini și tocuri înalte.

Pur și simplu genial. 

Pubertatea nu fusese la fel de darnică și cu mine totuși și uneori, în momentele în care încă o colegă își găsea jumătatea și începe să posteze poze cu ei pe site-uri de socializare îmi venea să zbier că gluma e gata pubertate, fă-mă frumoasă!

M-am resemnat de mult cu gândul că nu o să depășesc 1.58 m și că nu o să fiu niciodată cea mai slabă persoană din cameră. Iubesc ciocolata și brioșele mult prea mult pentru asta...