Alfa în derivă

Capitolul ➸ 30

Serban povesteste

Sa o am aici, in masina cu mine, respirand pe tampla ei, avand parul ei in ochi; Inteleg asta ca cel mai aproape de un miracol pe care o sa il primesc vreodata.

Am baut vopsea uscata. E clar. Revino-ti baiete!

-De ce ai numai muzica perversa in playlist?

-Perversa? Ma abtin sa nu rad. Ce e pervers la 2Pac?

-Da, adica inju...riabila?

Ma intrebi, vreau sa spun, dar culoarea rosie ce ii urca pe obraji ma opreste. E ceva in rosul ala care nu te lasa, nu te lasa sa umilesti mai departe.

-Banuiesc ca tu ai numai melodii clasice pe telefon. O dau la ghicit, flamand dupa informatii care sa ma faca sa o inteleg mai bine.

Spre nenorocirea mea, rade. De mine.

-Muzica clasica, continua ea sa ma ia peste picior si ma trezesc zambind la tonul ei, muzica clasica si cu mine in aceeasi camera, nu e o combinatie prea reusita.

-Cum asa? Ordon, desi m-am obisnuit sa astept un secol raspunsul cand e vorba de ea. Ochii ii calatoresc spre tavanul masinii, luandu-i cel putin trei ani sa ajunga la geamul ud de la ninsoare si in final revin sa ma inece.

-Muzica clasica nu ma place.

Imposibil.

-Sau iti e frica sa admiti ca nu esti atat de desteapta pe cat te crezi? Ii ating umarul in joaca cu al meu, o puzderie de furnicaturi intampinandu-ma in locul in care pielea de pe umarul ei gol mi-a atins cotul.

Nu credeam ca voi spune asta vreodata, dar multumesc Lunii pentru tricourile largi!

Eram inca in masina, pe bancheta din spate, cu geamurile inchise si caldura data la maxim. Singura sursa de lumina provenea de la un felinar de afara si bineinteles, lumina fosforescenta din bordul audi-ului.

Sunt intampinat de o alta ploaie de chicoteli. O fac proasta, si ea rade. Daca ea e aia cu probleme, atunci cat de retardat sa fiu sa imi placa prostia ei.

Prost sa fii noroc sa ai... banuiesc.

-Nu e vorba de cat de destept esti. Incearca ea sa ofere o explicatie cand de fapt se scuza. Numai daca asculti manele. Stramba din nas si aici suntem pe aceeasi unda. Cand eram mica ma uitam la desenele astea...

-Da.. o grabesc urand pauzele astea eterne dintre discursuri. Imi placea mai mult cand se balbaia intruna, lasand toate cartile pe masa. Poate devin sado-masochist. Adevarul e ca am incercat cacatul asta o data, cu o panarama din Lamb and Hounds, eram in a doua faza a lunii si cand m-am trezit din mahmureala, tipa era toata plansa, vanata si goala. Nici nu ma gandesc sa imi pierd firea cu piticania asta. La cum o stiu, se sinucice. Sau imi trimite spam-uri cu unicorni. O ba nu, nu crede in unicorni. Cacat. Mi-am adus aminte ceva atat de banal. E de rau. Pierzi controlul. Ai grija.

-Si nu aveau voci, numai muzica. Vorbeste incet, rontaind la acadelele pe care le-a gasit intr-o punga uitata cine stie de cand in bordul masinii. Normal ca trebuia sa gaseasca ceva. Era imposibil sa nu. Descopera tot ce trebuie cand nu trebuie.

Nu inteleg. O vad ca vorbeste dar am pierdut sirul privind cum isi linge buzele. Oare stie ca se joaca cu focul? Oare stie, cand ma uit la ea, cat de mult o vreau? Raspunsul e evident cand limba ii iese afara ca sa curpinda o alta bomboana cu caramel.

-Erau personaje care se fugareau si se omorau si toate se petreceau pe muzica asta ciudata deci poate de acolo mi-am format o impresie si oricat as vrea sa imi placa genul asta al „oamenilor destepti"... se opreste din nou, lasand propozitia in aer, preferand sa crape o bomboana intre dinti. Zgomotul e atenuat de muzica, dar eu il aud. Aud fiecare bataie a inimii ei, fiecare respirat. Fiecare pufnet sarcastic.