Alfa în derivă

Capitolul ➸ 34

Serban Povesteste

Cand eram mic, credeam ca cerul e un cearceaf.

Eram un idiot.

Cand eram mic, abia asteptam sa pot sa ma transform.

Cat de prost sa fii sa crezi ca atunci cand coastele iti pocnesc si ochii iti cad din orbite ca niste comete in vidul neobosit de jos doar ca iti creasca altii mai nebulosi, mai atractivi in loc. Unii de o mie de ori mai periculosi. Ochi obisnuiti cu intunericul si salbaticia. Cat de prost sa fii sa crezi ca ai o sansa la ratiune in acele momente.

Incerc sa ma mentin echilibrat, pe unda de plutire, amintindu-mi cine sunt.

Esti Serban Mikaelson. Ai supravietuit incendiului din Kara Deniz cand aveai 12 ani. Esti urmasul celei mai largi haite de Lupi de Nisip din Europa de Est. Perechea ta are parul rosu. Rosu. Rosu...

Vedeam rosu!!

-Mama imi spune povesti de dinainte de Cadere cand ma inveleste.

Ceva din rosul pesterii ma trage in amintirea acelei zile in timp ce umerii mi se disloca si se lipsesc la loc. Obisnuiam sa retraiesc amintirea asta noapte de noapte. Negresit. Pana am ingropat-o prea adanc sa mai stiu de ea. Asta pana acum.

-Ti-a spus vreodata tragedia Ultimului Lycan Salbatic? Imi amintesc vocea lui clar in memorie, e arsa acolo. Intiparita pe veci. Pe atunci era catvea grade mai calda s-o zic pe-a dreapta dar la fel de distantata.

-Nu. Incerc sa o apar pe mama, mi le-a spus pe toate. De mai multe ori! Sar din pat la gandul ca o sa aud altceva. Chiar si pe atunci, putina atentie din partea lui si ma cacam tot la cur. 

Prost. Prost. Prost!

-Ma gandeam eu ca nu. Nu e o poveste pe care lycanii sa o spuna. E o legenda de-a varcolacilor, pana la urma. Imi amintesc privirea plina a lui Dorian. 

Tot un cacat pe patru labe a ramas si pana in zi de azi. Nimic niciodata nu se schimba.

Ce mi-a spus in seara aia nu trebuia sa auda o pu*a bleaga cum eram pe atunci. Trebuia sa fii stiut mai bine, doar era parte din Consiliu. Mi-a spus ca Luna Palida nu e doar o poveste. Ca va veni un moment, cand nimic nu va mai avea sens.

-Lumea e un loc poluat si nu conteaza cat de puternic vei deveni, te va calca in picioare. Va incerca sa te imblanzeasca. Ce suntem noi, nu se potriveste cu ce a devenit lumea asta, fiule. Un loc plin de mizerie invelit intr-o roba deghizata in curtoazie si politete. Nimic nu te va lovi asa tare ca viata. Dar nu conteaza cat de tare te zbati, nici macar cata puetre capeti; asculta fiule, ce conteaza e cat de mult poti indura si sa continui neschimbat. Asa castigi. Durerea e doar o umbra pana luna apare si varcolacii nu o sa trebuiasca sa se mai ascunda ca niste licheni. 

Am fost prea socat sa il aud pe tata folosind cuvantul 'varcolac' ca sa mai fiu atent la altceva. 

Mi-a povestit despre acest salbatic si despre cum a invatat Calea Celor Patru Intelepti. Cum a inteles atata si a devenit destul de puternic incat sa poata sa devina Permanent.

-Putea sa salveze lumea de moarte? Chiar si pe cei cu sange rece, pe oameni? Intelegeam ce fel de putere stapanea Ultimul Salbatic, si pe atunci, o voiam mai mult decat orice.

Cu mintea de rahat in ploaie cum o aveam la 12 ani, ideea ca poti avea totul fara sa dai nimic la schimb, nu ma zgaria pe instinct cum ar fi trebuit.

-Sunt multe abilitati pe care Zeita nu vrea sa le imparta... pe motiv ca sunt nenaturale, desigur. M-a instiintat el, vorbindu-mi ca si cum as fi fost deja apt mental. Deja copt la minte. Gata.