Alfa în derivă

Capitolul ➸ 3

Capitolul 3

Motivele pentru care obișnuiam să urăsc școala erau următoarele: 3% oameni enervanți, 2% profesori, și 95% pentru că nu era Hogwarts, niciodată nu m-am putut decide ce-mi plăcea mai puțin: ora de sport sau proful, așa că le-am amestecat pe ambele în aceeși oală.

Dar acum, acum uram totul. Absolut totul. Uram diminețile când trebuia să mă trezesc mai devreme pentru că Aura nu suporta să mănânce decât la ora 7 fix. Uram orele de sport, pauzele, prânzul în mod special (dovada clară că ceva era serios îneregulă cu mine). Tot. Și ca să fie și mai confuz, ceea ce înainte mi se părea agasant, acum mi se părea analgezic, ca un nurofen atunci când te doare capul. 

Spre exemplu, sunetul clopoțelului de obicei semnaliza faptul că iar am întârziat și că urmează să fiu certată, acum era ca o mană venită din cer. Bibleoteca - oază în deșert.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost joia trecută când mi-am primit uniforma.

-Camelia, dacă nu îți place ce gătesc poate ar trebui să îți pregătești micul de jun singură de acum înainte.  Aura șoptește, scoțându-mă starea din vis; mereu șoptește în ultima vreme. Tratamentul cu botox e ceva ciudat întradevăr.

Aura e a3a soție a lui Iosif. Arată de 30 deși are 25 (încă îmi amintesc reacția buncii Maria când a aflat vârsta noi cuceriri a fostului ei ginere, nu credeam că cineva atât de aspru și riguros poate râde atât de tare) ceea ce o face exact jumătate din vârsta lui Iosif. Părul scurt brunet, mereu tapat, buze pline și ochi... nu știu exact pentru că Aura e una din persoanele acelea cu care rareori se întâmplă să faci contact vizual. De obicei e mult prea ocupată de propria-i persoană ca să mai fie atentă la cei din jur dar data viitoare când minunea o să se întâmple mă voi asigura că rețin. Doar așa, de chestie. 

-Credeam că Zâna pregătește mesele. Răspund echidistantă neintenționând să spun nimic cu asta. Un sunet de lingură scăpată teatral pe jos mă anunță că o să urmeze una din diminețile alea.

-Cum îți permiți! Iosif, tu o auzi?!

Ochii cenușii, dureros de familiari, ai tatălui meu ies din ziar pentru câteva secunde, destul cât să pară că îi pasă apoi cu o voce neutră, caracteristică lui, adaugă.

-Camelia, dacă ai terminat poți pleca.

Mă ridic repede, păstrându-mi calmul nespecific personalității mele de obicei vulcanice, neavând neapărat dispoziția necesară să mă cert cu Aura. Poate căldura asta cumplită îmi fură din energie. Urc la mine în cameră îmi iau geanta de școală și  plec. 

În ciuda dorninței mele de a petrece cât mai puțin timp în Iadul poreclit satiric școală, ajung acolo mai devreme ceea ce înseamna numai o prelungire a torturii.

Încă de săptămâna trecută, de după incidentul cu zidul de mușchi și iubita lui plasticată, toată școala se pare că mă cunoaște. Și nu în modul: Hey, vrei să mergem la un suc după școală? mai mult: Hey, vrei să te bat după școală? Așteptă-mă în parcare sau nu, las că te găsesc eu. Sunt ciudată dacă ultima am gândit-o pe un ton mai vesel decât pe prima? :/

La început am crezut că sunt doar paranoică, adică cui i-ar păsa de o mică provincială, nou venită care habar nu are diferența dintre un Apple4 și Apple5. Unde mai pui că petrece juma din zi în bibleotecă. Ai zice că nimănui...

Urc scările spre oaza mea din infern, fericită că e luni și probabil copiii ăștia sunt mahmuri după un weekend de petreceri așa că nu sunt foarte mulți elevi ajunși încă.