Alfa în derivă

Capitolul ➸ 14

Capitolul 14

-Băi deci jur că nu-mi mai simt fundul. Se lamenteaza Patt în timp ce eu îi făceam cu mâna șoferului ei care tragea afara din parcare. Ce-i cu frigul ăsta, e abia Octombrie! Continuă mica diva să scâncete.

Nu pentru mult timp, vreau să spun dar în același timp sunt aproape sigură că era o întrebare retorică (sunt incapabilă să mă prind de această artă a discursului, nici nu prea am cum. Adică în vremurile antice retorica era întradevăr predată în școli (Logos, pathos et ethos), acum avem în schimb educație fizică -_- Aristotel ar fi foarte trist să vadă ce s-a ales de învățământ. Dacă vrei să treci clasa în zilele de azi e mai mult tocitos totus ca un papagalus și mai puțin pathos.

Și în plus, nici nu era chiar așa frig, sau eram eu obișnuită cu temperaturi sub numărul de ani ai vârstei mele... asta mi-a dat o idee așa că în loc să mă dau mare cu organsimul meu șlefiut să reziste în condiții extreme, am spus.

-Poate ar trebui să ne întoarcem atunci.

-N-ai tu norocul ăsta, lașă mică. Puteam să aud rânjetul de pe fața ei deși nu vedeam aproape nimic.

-Cum vezi pe unde mergem, întreb fascinata, eu nu-mi văd nici măcar degetele. Și ca să mă asigur că nu vorbesc baliverne încerc să îmi flutur mâna dreaptă prin fața ochilor doar că în loc să simt adierea aerului pe chipu-mi divin (în minte un cor de îngeri râde sarcastic și eu le scot limba răutăcioasă ca mai apoi să mă simt prost și să îmi cer scuze oferindu-le pe rând un baton de snickers) nu simt nimic, în schimb o mână caldă îmi ține mâna fixată undeva în stânga mea.

-Ai grijă să nu-mi scoți ochii.

-Scuze. Murmur rusinata, lăsandu-mi mâna dreaptă să cadă pe lângă corp inertă dar Patricia nu mi-a dat drumul. Ne-a unit degetele astfel încât ea mergea înainte trăgându-mă după ea, ghidandu-mă în întuneric.

Deși ajuta, nu era destul, reușind imposibilul - să mă împiedic oricum. Hey, fata cu ghips. Ok?

Ideea genială a Patriciei era următoare: să fiu exilată în niște tocuri monstruase care sincer, îmi dădeau sângerări nazale numai holbându-mă la ele. Noroc că aveam piciorul bolnav. Norocul prostului. Îngerii din capul meu se adună din nou să cânte molfăind de zor la ciocolată. Trebuie să îmi găsesc altă reflectare a conștiinței, îmi spun tristă. Poate un lup. Gândesc privind la desenele de pe ziduri pentru ultima oară înainte să intrăm pe ușa lată într-un pasaj negru ca smoala.

-De ce nu pun niște lumini pe aici? Clipesc des ca să îmi obișnuiesc ochii.

-Eu văd perfect. 

Cum?!

-De obicei sta cineva la poarta si ii conduce inauntru dar acum e Halloween. E mai palpitant sa nu stii. Ma informeaza zana dupa care amandoua cadem in tacere.

Mergeam de 10 minute și tunelul tenebros continuă să șerpuiască părând că nu duce nicăieri. Aerul devenea din ce mai greu de respirat semn că ne îndreaptam spre ceva situat în subteran. Intuiția mea se adeverește când picioarele amorțite de atâta mers ating suprafața dură a unor scări ce coborau cotit. 

-Far over the Misty Mountains cold. To dungeons deep and caverns old... Încep să fredonez în șoaptă melodia din The Hobbit ca sa ma relaxez, când o voce puternică mi se alătură din întuneric. 

-We must away. Ere break of day. Continuă Pat versurile cu o voce mult mai melodică decât a mea. 

-To find our long... Încerc, cu accent pe încerc, să cânt ultimul vers, lăsând loc pentru Patt să termine strofa. Trebuia să mă aștept la ce a urmat dar în fine.