Alfa în derivă

Capitolul ➸ 7

Mulțumesc mult celor care citesc! 

Vreau să îmi cer scuze că nu am mai postat capitole, chiar nu mă așteptam să placă cuiva și pentru că știu că e foarte enervant când un autor nu postează ceva ce îți place și citești cu drag.

Na, asta a fost tot... sper să fie bun capitolul ăsta. Șerban e preferatul meu.

Capitolul 7

-Nu e nevoie să mă împingi, știi? Pot să merg foarte bine și singură. Îl anunț pe Domnul Ursuz și Țâfnos când pentru a 2a oară in ultimele 20 de secunde din viata mea, aproape cad lată pe podeaua spitalului - și știți ce se spune despre a3a dată... cică ar fi cu noroc. Noroc pentru cine? Femeia de servici care nu mai trebuie să curețe? Da, sigur, de ce să nu fim caritabili astăzi? Dacă ar fi să o luăm așa, toată viața mea pana in clipa de fata, a fost un șir luuung cat Zidul Chinezesc de evenimente caritabile. 

-Continuă să mergi. 

CUM? DACĂ DE FIECARE DATĂ CÂND CALC, SIMT CĂ CINEVA MĂ CURENTEAZĂ!?  Vreau să urlu înapoi cuvintele dar nu ar avea rost, el deja face ce poate ținându-mă pe picioare cu o mână mare așezată la mijlocul spatelui meu care mă susține și mă ajută să merg pentru că 'deșteapta' de mine am refuzat un cărucior din partea spitalului. Sunt o fiinta de o inteligenta ancestrala, ce pot spune.

Camelia Cara Anghel nu v-a fi văzută vie într-un cărucior de spital. Asta promit. Poate un cărucior de Kaufland dar aia e altceva... și dacă voi fi remarcată în el atunci probabil că voi fi trecută și în baza de date a poliției ceea ce ar fi prea rebel prentu un suflet pașnic ca al meu :D.

-Știi ce? Retrag ce am spus, nu te-aș lua cu mine în TARDIS nici pentru bilete la concert One Direction.

-Tragic. Răspunde Șerban pe un ton rece, clasic lui.

-Bilete VIP la One Direction. Decid nervoasă. Ce e în neregulă cu el. Nu l-am rugat eu să vină cu mine, sau să mă ajute.

-Poți să îi dai ceva să tacă? O întrebă întunecat dar serios pe noua asistentă, care arăta puțin prea în vârstă să lucreze într-un spital și puțin prea tânără să fie înregistrată într-un azil cu părul gri pe alocuri și sprâncenele înalbite de ani și ani de practică în domeniul medicinei, riduri adânci definindu-i chipul obosit. În țara asta când ești lăsat să ieși la pensie poți să mergi direct la cimitir. Săraca femeie, arăta atât de descurajată că ți se făcea milă. Îi zâmbesc politicos și chipul ei se luminează putin, zâmbindu-mi și ea la rândul ei.

-Nu vă supărați, rânjesc malefic la tanti drăguță decizând că merită să încerc să îi fac ziua mai bună, s-au inventat medicamente pentru atitudine? Vorbele mele au efectul dorit și nu peste mult timp, bătrâna doamnă râde cu poftă îndreptându-se spre ușa din capătul coridorului încă râzând si murmurand ceva sub barbie.

Dacă tot sunt caritabilă azi, să fiu până la capăt. Dar spre nenorocul meu, Șerban nu gândește la fel. Într-o fracțiune de secundă sunt țintuită de peretele gri al spitalului cu brațele lui gigantice susținându-mi întreaga greutate astfel încât pot să mă uit fix în ochii lui. 

Bătăile accelerate ale inimii mele și felul în care corpul meu reacționează nu poate să însemne decât un singur lucru. Mi-e frică. Sau vreau la baie...

-Ascultă aici fetițo, dacă eu aș fi tu, mi-aș mulțumi și aș aș tăcea dr*cului din gură. Nu mai adaug nimic. Ce era de adaugat oricum? Putea la fel de bine să mă și împuște. Te urăsc Șerban Mikaelson. Te urăsc pentru că nu mă placi și pentru că nu mă lași să te plac în liniște!