Dezechilibru [In Curs De Editare]

Capitolul 1

M-am îndreptat spre casă, era o zi ploioasă și era frig. Dar ploua. Ploaia îl liniștea pe Ludo. Îi plăcea să simtă cum stropii reci îmi gâdilă fața, alungându-i stresul și oroarea. Ploaia era singurul moment în care Ludo și Drake nu se certau. Atunci când în mintea mea era înlocuit haosul din certurile lor cu liniștea tainică, profitând de fiecare strop care îmi atingea pielea într-o succesiune de sunete calme care îmi aduceau pacea în suflet.

Ludo mereu a fost vocea mea interioară, un ghid al faptelor bune și cel de la care primeam cele mai bune sfaturi când nimeni nu îmi oferea ajutorul. Era sensibil, dorind să atingă excelența în tot ce face, subestimându-se pentru fiecare greșeală de-a mea și închizându-se într-un colț întunecat al minții mele de fiecare dată când era supărat.

Spre deosebire de Ludo, Drake mereu a fost mai impulsiv și nerăbdător. De fiecare dată când s-a înfuriat și-a vărsat furia și flăcările iadului până în colțurile cele mai întunecate al minții mele. Drake avea un mod ciudat de a explica lucrurile, totuși știa perfect ceea ce sunt: mă numea "Dezastru" asta pentru că mereu am știut să dezamăgesc lumea. Aparent, așa a fost el creat sau susține lucrul acesta. Maturizarea mea a fost una bruscă datorită lui Drake. Înainte, mintea mea a fost guvernată de Ludo până să apară acesta și să-l izbească de realitate. Totuși, nu aș fi cine sunt acum fără acesta. Și chiar am nevoie de el.

Cine sunt ei?

În viziunea mea Ludo și Drake sunt precum doi ghizi spirituali care țin locul vocilor mele interioare. Ei mă făc să simt, să iau decizii raționale, să trăiesc. Pot stârni furtuni în sufletul meu. Pot sa se lupte unul contra altuia inghețându-mi sufletul și făcându-l să ardă în același timp.

Însă azi, Ludo nu era bine.

Adevărul e că azi a fost o zi grea. Dar să fi fost cearta cu Marceline un factor atât de important încât să-l rănească atât de tare pe Ludo?

"Sau...Marcus." oftă Drake.

Marcus. Mereu el.

Cel mai bun prieten al lui Marceline.

Cel mai bun prieten al prietenei mele cele mai bune.

Marcus a însemnat mult şi pentru mine la un moment dat. Dar atunci când pretinzi că cunoști pe cineva... Nu mereu poți avea dreptate.

Dar cum pot avea încredere în el când am ajuns în pragul în care nu mai am nici în mine?

Un șoc brusc mă smuci din abisul întunecat dar complex al gândurilor.

O lovitură.

Un sunet.

O căzătură.

Timpul parcă încetini.

Simțeam cum stropii reci de ploaie ating cimentul ușor umed spărgându-se la contactul cu acesta. Le simțeam de parcă ar fi fost cioburi de sticlă.

Simțeam cum părul îmi cade pe față în timp ce mă îndreptam ușor jos, cât mai aproape de asfalt, lăsând gravitația să își urmeze propria lege.

Simțeam strânsoarea puternică care nu îmi dădea drumul. Simțeam strânsoarea fierbinte a mâinii lui calde precum focul. Simțeam strânsoarea lui.

Era un băiat - înalt, avea puțin peste un metru optzeci şi cu siguranță, nu era slab. Silueta sa, lată în umeri, se îngusta în dreptul soldurilor lor zvelte, care se prelungeau cu picioare suple. Avea mâinile uimitor de lungi, un fel de delicatețe fizică pură care te făcea să le cauți din nou cu privirea, în încercarea de a-ți da seama cum de puteau aparține cuiva atât de vânjos.