Dezechilibru [In Curs De Editare]

Capitolul 29

Un felinar. Sentimentul de deja-vu mă lovi puternic când silueta din lumina slabă a acestuia îşi potrivi jobenul.

El este.

Eram deja sigură ce urma să se întâmple. Era același loc, aceeași siluetă și același gest. Barbatul înalt şi slab scoase din paltonul său un pachet de cărți ce se termina cu un Joker. În mâna cealaltă juca pe degete un cuțit, nu altul decât cel pe care Lucas îl purta mereu. Cărțile de joc îi zburau din mână, formându-se ca o tornadă în jurul siluetei înalte. Continua să se joace cu arma, aruncând-o ușor în aer și prinzând-o la loc.

Urma să se întâmple dar nu eram pregătită de asta.

Un sunet metalic ascuțit răsună lovindu-se cu putere de pereții minții. Cuțitul era plin de sânge cu lama înfiptă într-o carte de joc, nu alta decât Jokerul negru. Era sânge vărsat, dar al cui?

Întuneric total.

Nu vedeam, nu auzeam, doar simțeam. Mă simțeam prinsă în pânza țesută de un păianjen, atât de vulnerabilă şi expusă la pericol. Realizând însă mai bine, eram prinsă în brațele cuiva, iar picioarele lungi ale păianjenului care erau prinse de talia și umărul meu, erau de fapt degetele subțiri și lungi ale unui om.

Ești protejată, dar totuși nu ești în siguranță.

De ce îți este teamă dacă cineva te păzește?

Cuvintele treceau în succesiune, dar își lăsau urma asupra mea precum niște gloanțe. Teama îmi stăpânea sufletul, simțindu-mă atacată la nivel psihologic.

Liniștea se rupse. Aş mai fi vrut să rămân o perioadă, să profit de nimicul absolut, să fug de realitate de parcă aș fi vrut să nu mă mai trezesc niciodată. Fusesem gata să îmi dau viața pe o tavă doar pentru a scăpa de haosul ăsta ca o cușcă.

Binele s-ar putea întoarce acum împotriva ta.

Am tresărit, deschizând ușor ochii. Tavanul gri, anost îmi dădea o stare de răcoare care îmi ajungea până în măduva oaselor.

Nu, e doar frig.

M-am ridicat, stând la marginea patului incomfortabil, lovindu-mă de chipul familiar și palid al lui Faust. Studiindu-l, am realizat că era extenuat, atât de lipsit de energie încât adormise sprijinit de peretele de aceeași nuanță neprietenoasă cu tavanul cu țigarea în mână.

Am vrut să mă duc spre el, dar ceva mă trase înapoi. M-am dezechilibrat, dar nu am căzut. Mă sprijinisem de marginea patului.

-În caz că nu ai observat, eşti legată, spuse o voce plictisită în spatele meu.

M-am întors. Era un băiat, mai tânăr de cât mine, cred că avea cinsprezece ani cu părul şaten și niște ochi albaștri familiari. Stătea pe un scaun, cu picioarele sprijinite de noptiera de lângă pat, jucându-se pe un telefon. Am recunoscut imediat uniforma și simbolul care îmi treziră amintiri.

-Cine eşti? am spus cu un ton puțin răutăcios.

-Al unsprezecelea moștenitor, Caleb Van Heusen.

-Dar tu nu ai același simbol pe care îl au Klaus și femeia cea blondă.

-Ei bine, sunt neoficial, a dat ușor ochii peste cap. Trebuie să termin pregătirea până consideră aiuritul de Klaus că sunt pregătit. Mereu mă pune să fac chestii nasoale, cum m-a pus acum să păzesc doi demoni care oricum sunt blocați. Dar de ce îți spun ție toate astea..?

Am chicotit. Îmi aducea oarecum aminte de Klyde şi de modul aiurit cum se comporta. Mereu vorbea mult și spunea lucruri pe care nu ar fi trebuit să le zică. Oare ce face în aceste momente..?