Dezechilibru [In Curs De Editare]

Capitolul 38

Plecasem acum trei ore din Londra, nu înainte de a face o vizită la institutul Ordinului pentru a fi instructați de Klaus. Nevoiți să plecăm încă din miez de noapte pentru a ajunge în timp util din Kent până în Londra, deabea mă chinuiam nu adorm pe locul din avion. Lucas era în dreapta mea, cu capul lipit de geam, aproape sforăind. Eu, în schimb, încercam să îmi fixez atenția asupra unei cărți primită de la mama odată cu biletul, legată de codul bunelor maniere.

"Carte mai bună de a te ține trează n-ai găsit?" comentă Drake.

Cu mult în fața mea, îndreptându-se spre aceeași destinație-Berlin, la clasa I îi puteam privi pe Faust, pe vărul lui, Cross, și pe Sirius. Aceștia păreau indiferenți și, cel mai probabil, obosiți ca și noi. Sirius avea responsabilitatea de a-l avea în pază pe Faust neîncetat. Din fericire, lui Faust nu i-a fost deloc dificil să-l invite și pe el în gazda familiei sale, cu toate că acesta îmi povestise cu o seară înainte că părinții lui erau destul de pretențioși în privința musafirilor.

Peisajul era unul familiar, căci nu era prima oară când părăseam țara de Crăciun. In stânga mea era o familie cu doi copii gălăgioși: o fată durdulie cu păr roșcat tuns până la umeri, cu breton și un băiat slab, brunet, tuns scurt, cu aparat dentar și cu un pulover bleumarim care îi venea larg pe constituția sa fragilă și pe care scria cu majuscule "GOOD DAY" . Niciunul nu părea să aibă mai mult de 9 ani. În fața mea, erau doi oameni de afaceri germani, sobri, care cel mai probabil se intorceau acasă la familiile lor. Erau îmbrăcați la costum, unul dintre ei purtând la încheietură un ceas Rolex auriu.

Mi-am lăsat capul pe spate și am închis ochii pentru un scurt moment. Klaus ne dăduse la fiecare un dispozitiv de urmărirea pe care urma să-l activăm imediat după aterizare. Sirius avea responsabilitatea de a verifica sau de a le activa el personal. Odată ce erau activate, funcționau permanent și posibilitatea de a le dezactiva nu era una valabilă. Al meu era într-o brățară de argint în formă de V care era securizată cu o cheie pe care Klaus o păstrase. Singura modalitate prin care aș fi putut să o dau jos fără ajutorul lui ar fi fost să-mi tai mâna.

În mod surprinzător, Lucas n-a primit unul. Klaus era atât de sigur că oriunde m-aș fi aflat eu, avea să fie și el, dovadă de încredere ce m-a mirat după discuția aprinsă pe care o avuseră cu o seară înainte. Lucas nu-și primise cuțitul înapoi, ceea ce-l scoase din minți pe acesta, neavând de ales și conformându-se într-un final situației.

Mi-am îndreptat privirea spre el. Dormea. Felul comic în care o făcea îl determina să arate adorabil și ușor vulnerabil. Cu fața lipită de geam și cu gura ușor deschisă, nu era genul de situație în care l-ai întâlni pe de Wolfe în mod normal. Dar azi era altfel.

Eram la rândul meu obosită, așa că am inchis ochii. Cu toate că nu era prima oară când fusesem cu avionul, ceva mă neliniștea și nu puteam să dorm. În mintea mea se creeau tot felul de imagini vagi, parcă rămășițele unui trecut nespus, puse într-o pânza deșirată, pe care trebuia s-o refaci fir cu fir pentru a putea vedea ceea ce ascundea.

Apoi s-a întâmplat.

Întunericul îmi domină mintea pentru un scurt moment. O stare de paralizie, succesată de una de neliniște mă acapară întru totul pentru un scurt moment. Primul cadru arătă un ceas de buzunar autentic, limbile învârtindu-se în mod accelerat de parcă timpul ar fi luat-o din loc. Cadrul se schimbă cu o persoană care compunea o scrisoare, cu stiloul curgând lin pe foaia îngălbenită. Apoi o încăpere din marmură în întregime, apoi doi bărbați în paltoane negre alergând grăbiți pe niște scări în spirală, apoi un pumnal de argint curat ca lacrima...

Apoi sânge.

Sânge peste tot, oameni căzuti morți în propriile lor bălți la picioarele singurei persoane care era vie in acel peisaj: mănuși de piele, pălărie și costum.