Dezechilibru [In Curs De Editare]

Capitolul 15

Mâna Emmei sângera foarte mult, era momentul sa o opresc şi să-mi iau cuţitul. Energia cuţitului era extrem de mare şi ar fi putut să o afecteze pe Emma şi la nivel psihic.

-De ce? S-a răstit Emma imediat dupa ce i-am smuls cuţitul din mâna având grijă să nu o tai.

-Uitate la tine! Sangerezi! I-am spus Emmei.

-Va fi bine, dar tu ai un motiv în plus să-l omori pe The Four, îmi replică ea.

Simţeam cum sângele îmi fierbe de ură şi dezgust. The Four va trebui să plătească scump.

Deodată, viziunea pe care a avut-o Emma continuă de unde a rămas în mintea mea. Era dimineaţa de după crimă iar eu tocmai mă intorceam de la un prieten cu care am dormit peste noapte la el acasă.
Îmi amintesc totul ca şi când s-a întâmplat ieri. Intrasem in curte unde am vazut cei doi caini ai mei intr-o baltă de sânge. De frică alerg până pentru a le spune părinţilor despre ceea ce văzusem în grădina dar, în schimb, îi gasesc si pe ei morţi, iar pe maica-mea cu cutitul negru şi plin de sange în mâna. Terifiat, încep să plâng şi ies din casă până in stradă şi mă aşez pe bordura trotuarului. Dupa un timp ma observă o vecină, şi mă întreabă ce am păţit. Dupa ce i-am spus ceea ce s-a întâmplat, evident ea a alertat poliţia şi salvarea. Desigur, ajung în un timp record, totuşi mult prea târziu pentru a mai face ceva.

Viziunea mi se întrerupe.

-Ce s-a întâmplat Lucas, de ce plângi? mă întreba Klyde scuturându-mă din umeri.

La un moment dat, Klyde tresări ca şi ars. I-am ars puţin palmele.

-Scuze... i-am spus pe un ton trist.

-Lucas, explica-ne ce s-a întâmplat! întreba Emma speriată.

-Nimic, doar că mi-am adus aminte de ceva, i-am răspuns ei.

Simţeam cum toată suferinţa mi se transforma în ură, lucru care mă facea să-mi pierd controlul puţin câte puţin. Simţeam cum toate lacrimile se transformă în vapori de la furia exprimată prin căldura intensă pe care o emanam.

"Nici să nu îndrăzneşti Lucas. Poţi să dai foc scolii în alta zi, dar nu când suntem si noi în ea." urlă Blaze pentru a încerca să mă calmeze.

Totuşi avea dreptate. Trebuia să o stăpânesc.

-Totuşi, cum ai ajuns în posesia cuţitului? Întreba Klyde cu o oarecare mirare în privire.

-Pai... imediat dupa ce părinţii mei au fost ucişi, a început să se investigheze cazul morţii lor. Ei au ajuns la concluzia că maică-mea înnebunise, omorând câinii. După aceea, anchetatorii afirmă că tatăl meu s-a revoltat pentru ceea ce facuse maică-mea. Ea, extrem de iritată, îl înjunghie pe tatăl meu şi dându-şi seama de ce a făcut, s-a înjunghiat şi ea pentru a îşi lua viaţa. Sentinţa fiind dată, nu mai erau nevoie de probe, aşa că am îndrăznit să cer cuţitul şefului departamentului de detectivi.

-Dar... nu e corectă sentinţa, au gresit ei! se răsti Emma revoltată.

-Știu! m-am răstit şi eu la rândul meu.

-Şi presupun că îl porţi mereu la tine ca valoare sentimentală, afirmă Klyde.

-Nu. Cuţitul îl am mereu la mine pentru a îmi putea aminti mereu de ce vreau sa ajung la Kent şi poate şi pentru auto-aparare, am afirmat.

O linişte tulburătoare s-a lăsat în cameră. Klyde, cât şi Emma erau încă şocaţi de ceea ce pățisem. Totuşi, trebuia să rup tăcerea.

-Ştiţi, am fost admişi toţi la Kent, eu zic să ne pregatim bagajele.

Astfel, noi plecăm fiecare la casele noastre. Pe drum, aceeaşi linişte domina atmosfera până a intrerupt-o Emma: