Alb Și Speranță

Monolog cu suferința

     Nu fi niciodată prizonierul trecutului tău. El e o lecție, nu o sentință pe viață.

     În una din cele mai întunecate și mai ascunse celule ale Bastiliei, în dosul unei uși grele de fier, un destin se stingea în lacrimi. Pe un pat de damasc roșu, asemănător în toate aspectele cu un pat obișnuit din Bastilia, dar mai îngrijit, se odihnea un tânăr. Lângă pat, stătea o măsuță. Pe ea stătea prânzul prizonierului, de care acesta abia dacă se atinsese.

     Tânărul era așezat pe marginea patului, cu fața ascunsă în palme. Fața sa nu avea umbră, chipul îi era ascuns în dosul unei măști de fier. Doar ochii săi aminteau încă că cândva existase viață în ei. Până și privirea sa tremura. Plângea încet și melancolic, mut și tremurând. Nu își ștergea lacrimile, nu putea, de altfel. Obișnuința de a plânge îl făcea să le ignore. Le lăsa să curgă încet în dosul acestei măști, o a doua sa închisoare.

     Pe lângă pereții reci ai închisorii, care apăsau și așa destul peste umerii prizonierului, acesta fusese închis pe deasupra între pereții unei închisori de fier. Vecia fusese sentința sa. Inocența îi fusese crima, iar lacrimile îi erau umbra, zi și noapte. Vorbea încet, șoptit abia printre lacrimi, cu chipul între palme și cu privirea tremurândă.

     -Într-un târziu, murmura el, am realizat că trebuie să le mulțumesc acelor oameni din trecutul meu, care nu au reușit să facă parte din prezentul și viitorul meu. Le mulțumesc acelora care m-au părăsit, pentru că mi-au dat șansa de a întâlni alți oameni, căci în singurătatea închisorii tăcerea mi-a vorbit.

     Le mulțumesc acelora care au răspuns cu rău la bunătatea mea, pentru că mi-am putut da seama că destinul e puternic.

     Le mulțumesc acelora care mi-au luat șansele, pentru că datorită lor am învățat să sufăr.

     Le mulțumesc acelora care au răspuns cu dispreț și indiferență la lacrimile mele, datorită lor am învățat să le las să curgă în voie.

     Le mulțumesc acelora care m-au mințit și m-au trădat, pentru că datorită lor am învățat valoarea încrederii și durerea provocată de dezamăgiri.

     Tot răul pe care mi l-au făcut cândva, este defapt binele meu de azi... Toate slăbiciunile lor au devenit puterea mea de azi... Toate trădările lor m-au învățat să iert... Toate zâmbetele din trecut au devenit azi lacrimi, dar nu am resentimente față de călăii mei... pentru toate lacrimile, pentru toate trădările, pentru singurătate, pentru indiferență, pentru suferință, le mulțumesc, zise el și izbucni din nou în plâns, privind luna printre gratiile geamului ferecat.

     -Trecutul și-a primit partea de timp și sentimente ce i se cuvenea. La fel și oamenii care-i aparțin. Nu lua în prezent povești apuse din trecut, nici oamenii care nu mai fac parte din viața ta. Philippe, i se adresă el sie însuși, printre lacrimi, trebuie să iei cu tine doar amintirile frumoase și învățăturile.

     Regretele și resentimentele doar îngreunează sufletul. Nu mai lăsa nimic din ceea ce ți-a umbrit cerul trecutului să-ți umbrească și cerul prezentului, chiar dacă cerul de deasupra capului, în trecut atât cât și în prezent, e aceeași celulă rece a Bastiliei. Nu-i mai da trecutului nimic. Nici timp, nici sentimente, nici măcar o lacrimă, zise el plângând. Privește doar înainte. Caută lumina, zise el privind întunericul nopții, caută pacea și caută-i pe oamenii care-ți vor fi trimiși ca să-ți arate că orice trecut, oricât de dureros, devine doar o amintire tristă, estompată de iubirea cu care te vor copleși cei sortiți să facă parte din viața ta, dacă mai există viață în viitorul tău, zise el privind ușa de fier.