Alb Și Speranță

Cripta mănăstirii capucinilor

O săptămână trecu de la evenimentele mai sus povestite. În acea seară, în care îi regăsim pe actorii dramei noastre din nou reuniți, în acea seară, ziceam, cerul era senin, aerul proaspăt, natura verde și îmbietoare. Fratele și sora se găseau din nou reuniți, din nou fericiți, din nou împreună. Chipul prințului negru radia de fericire la revederea mult iubitei sale surori, iar ea, zâmbind și vorbind încet, cu o voce angelică și o privire dulce, le povestea celor doi prieteni ai săi pentru a mia oară evenimentele ce avuseră loc în decursul acelor câtorva zile care se scurseseră de la arestarea sa și până la escapada sa nocturnă. Repeta și acum, pentru a mia oară, detaliile scenei din celulă, în care aceasta își văzuse speranțele și fericirea sculând din sicriu și vorbindu-i, plângând pe umărul său și tremurând la auzul vocii sale. Repeta, pentru a mia oară, scenele ciudate, trăirile și emoțiile sale de neințeles referitoare la persoana care locuia celula imediat dedesubtul celeia pe care o locuise ea, la rândul său.

Louis îi povestise cum, în absența sa, cei doi prieteni primiseră o vizită de la René, care trăia, care era sănătos, care era în Franța și care nu își uitase vechii prieteni! René le spusese și celorlalți doi muschetari vizita sa la Bastilia, păstrând liniștea însă asupra povestirii cu Pruncul și înfrânând sentimentele pe care le nutrea față de dauphină, roșind la fiecare pas și zâmbind la remarcile amicilor săi.

În acea seară, strânși din nou în jurul căminului, care ardea doar din plăcerea de a arde și din plăcerea de a arăta și altora dansul flacărilor sale purpurii,cei trei prieteni purtau o discuție fără prea mare importanță pentru cineva, ci doar din plăcerea de a vorbi și de a auzi pe alții vorbind.

Spre ora nouă a serii, aceștia auziră bătăi timide în ușa ce dădea înspre grădină, și Louis merse să deschidă. Însă mare îi fu mirarea când, odată ușa deschisă, nu văzu pe nimeni în prag. Coborându-și privirile după ce și le rotise împrejur, acesta văzu un plic de un alb imaculat, parfumat și elegant. Îl culese mirat de jos și privi din nou străile pustii, fără a primi vre-un răspuns la întrebarea ce se citea în privirea sa. Văzând că nu mai are ce face, și că nimeni nu îl va informa asupra scrisorii pe care o primise într-o manieră atât de ciudată, acesta intră din nou în casă și închise ușa, așezându-se din nou în fotoliul pe care-l părăsise doar pentru o clipă, și arătând scrisoarea prietenilor săi, care îl întrebară mirați din priviri asupra a ce vroia să însemne asta.

Fără prea mari ceremonii, Louis rupse sigiliul scrisorii și o deschise, căci plicul nu îi spuse nimic despre persoana de la care venea scrisoarea:
,,Veniți la noapte în cripta mănăstirii capucinilor. Am nevoie de ajutor. Franța și monarhia au nevoie de ajutor. René.,,

Scrisoarea era scurtă și neclară. La fel ca și firea misterioasă a autorului acestei scrisori, această notiță nu spunea absolut nimic și totuși vorbea elocvent despre un eventual pericol care se apropia, de care nimeni nu știa, pe care nimeni nu îl vedea, pe care nimeni nu îl bănuia, dar care se apropia, fără ca cineva să îl înțeleagă. Citind această scrisoare scurtă, citind-o și recitind-o, cei trei prieteni ridicară concomitent privirile de pe foaie, și se interogară mutual. Nimeni nu înțelegea ce se petrecea, sau, mai bine zis, ce urma să se petreacă, și, cu toate astea, inima fiecăruia se strânse citind acea scrisoare.

Spre începutul orei unsprezece, aceștia se învăluiră cu toții în mantii groase, așa cum noaptea promitea a fi una răcoroasă, și își mascară chipurile, așa cum, după toate aparențele, urmau să pornească într-o expediție ce să necesite de la ei toată prudența de care erau capabili.
Încălecară pe cai și porniră la trap ușor spre mănăstirea capucinilor, cu inimile zbătându-se gata să le iasă din piept și cu o presimțire neliniștitoare asombrindu-le frunțile.
Coborând treptele ce duceau spre cripta capucinilor, Louis îi șopti surorii sale, cu o voce nervoasă, încărcată de neliniște: