Alb Și Speranță

Fatalitate? Nu...destin!

          În acest timp, la Luvru, regalitatea uzurpatoare îşi urma fără nici o teamă rolul ei. Philippe dădu ordin să fie primite în prima audienţă cele mai de seamă persoane de la curte, care aşteptau de dimineaţă să intre la rege. Augustina de Brinvilliers urma să vină şi ea; mama vinovată avea să se găsească în prezenţa fiului sacrificat. Şi Philippe nu voia, dacă ar fi avut vreo slăbiciune, să-l facă martor la aceasta pe omul faţă de care, de aici înainte, trebuia să dea dovadă de o mare tărie.Philippe deschise larg amândouă uşile, şi mai multe persoane intrară, în tăcere. Philippe nu făcuse şi nu spusese nimic în timpul cât valeţii de cameră îl îmbrăcaseră. El văzuse, în ajun, cum se comportase fratele lui. Îşi juca deci rolul de rege în aşa fel, încât să nu dea loc la nici o bănuială. Aşadar, numai după ce fu îmbrăcat în costumul de vânătoare, îşi primi vizitatorii. Memoria sa şi însemnările lui Marrat îi spuneau că mai întâi avea să intre Augustina de Brinvilliers, ţinută de braţ de Eminența sa cardinalul de Rohan.

          Zâmbi la ivirea acestor persoane, şi se cutremură uşor recunoscându-şi mama. Chipul ei nobil şi impunător, brăzdat de durere, făcu să-şi simtă inima înmuindu-i-se pentru această faimoasă regină ce-şi jertfise un fiu în numele unei raţiuni de stat. Găsi că mama lui era frumoasă. Ştia că Dominique o iubea; îşi făgădui s-o iubească şi el şi să nu fie pentru bătrâneţea ei o pedeapsă neândurătoare. Îşi privi fratele cu o înduioşare lesne de înţeles, căci Louis intră și el în scurt timp după ei. Acesta nu uzurpase nimic, nu făcuse nici un rău în viaţa lui. Ramură îndepărtată de trunchi, el lăsa tulpina să crească, fără să-şi bată capul nici cu viaţa, nici cu regalitatea. Philippe îşi făgădui să fie un frate bun pentru acest Prinţ, negru prin naștere și totuși mai aproape de regalitate decât fusese el, Philippe, vreodată.

          Îl salută cu un aer afectuos pe Louis, ce se istovea în zâmbete şi în plecăciuni, şi-i întinse mâna tremurătoare infantei, soția fratelui său, a cărei frumuseţe îl izbi. Zări însă în ochii acestei Prinţese un aer de răceală, care-i plăcu pentru uşurarea desfăşurării relaţiilor lor din viitor. "Îmi va fi mai uşor,, gândi în sinea lui ,, să fiu fratele acestei femei, decât să-i fac curte, dacă ea îmi arată o răceală pe care fratele meu nu putea s-o aibă faţă de ea şi care mie îmi este impusă ca o datorie."

           Numaidecât, Augustina de Brinvilliers începu o dizertaţie politică,amestecând duşmăniile ei cu laude la adresa regelui, cu întrebări despre sănătatea lui, cu mici măguliri de mamă şi cu mărunte viclenii diplomatice.
,, Ei bine, fiul meu ,, întrebă ea ,, te-ai răzgândit în legătură cu vânătoarea din această după-amiază?,,
,,Am decis să renunț la trăsura armorială,, zise Philippe, cu inima bătând să îi iasă din piept și coborând privirea.
La aceste cuvinte, primele pe care Philippe le rostea cu glas tare, uşoara deosebire dintre vocea lui şi aceea a lui Dominique fu surprinsă de urechea maternă; Augustina de Brinvilliers îşi privi fiul cu o căutătură ciudată, după care continuă:
,,Iar în ce privește execuția în Place de Greve a trei prizonieri a Bastiliei, procesul judecător al cărora Alteța Voastră a asistat? Care e decizia voastră, fiul meu?,,
Philippe rămase ca trăsnit la această întrebare provocatoare la care nu se așteptase. Într-adevăr, tutorii săi uitaseră să îi menționeze acest amănunt, mica distracție criminală pe care Dominique și-o permitea din timp în timp, distracție sângeroasă și teribilă a tiranului pe urmele căruia Philippe călcase.
Văzând tăcerea regelui, regina își repetă întrebarea:
,,Veți prefera loja din față, ca de obicei, sau veți prefera o altă lojă să vă fie pregătită pentru acest spectacol?,,

          ,,Spectacol?!,, tresări Philippe, care într-un moment scurt revăzu în fața ochilor toate ororile Bastiliei, tot supliciul acelor șase ani desfâșurându-se într-o clipă în fața privirilor sale,, Oh, Madame,, continuă el devenind livid și cu vocea tremurând,, cum puteți numi spectacol moartea unor oameni nefericiți care, fie și cu mâinile pline de sângele crimelor comise, și-au petrecut viața între patru pereți reci și umezi, ferecați de gratiile de fier ale bătrânei Bastilii. Spectacol?!- dansul fără podea a unor suflete arse deja în purgatoriul închisorii, a unor suflete care au îngenuncheat ani de-a rândul în lacrimile propriei suferințe? Oh, Madame, aceste suflete care au avut drept unic orizont pereții de fier roși de timp și suferință, de suferință, această amantă a prizonierilor, această zeiță care așează cu atâta iubire stelele înapoi pe cerul sufletului și pictează zâmbetul său de sânge pe față, fără a lăsa decât o alegere, să fie spălat cu lacrimi. Înainte ca ea să vină, suferință, prizonierii admiră stelele cerului, acum le admiră pe cele din ochii săi, a suferinței. Ea cuprinde ca o boală incurabilă: fără să se știe cum, când, de ce, fără să vrei și fără să te poți opune în vre-un fel. Atât de repede ea intră sub piele și în sânge, se cuibărește în sufletul, suferință, îl umple de sine și nu mai lasă nici măcar o secundă să se gândesc la altceva în afară de felul în care face lumea să pară un loc mai plin de...suferință.,,