Alb Și Speranță

Omul cu masca de fier

          ,,Merge-ți înainte,,îi ordonă Margueritte guvernatorului Bastiliei, mascându-și vocea și cufundându-și chipul în întunericul închisorii și a mantiei, și înaintând în urma acestuia, prin coridoarele pustii ale temutei închisori. Ascultând pasiv, guvernatorul porni să urce, cu un pas sacadat, scările. În liniștea funebră, doar cheile de la centura acestuia rupeau tăcerea, amintind bieților prizonieri că libertatea lor atârna la centura acestui om.

          Intrând în Bastilia îmbrăcată ca o călugăriță, urmată îndeaproape de trăsura închisă unde urmau să o aștepte prietenii săi, Louise îl stropise pe guvernatorul închisorii cu lacrimi de mască, iar acum, era condusă de acesta spre celula omului cu mască de fier. De două ori trecuse ea deja pe lângă această blestemată celulă, de două ori resimțise prezența celui care devenise umbra sufletului său, dar despre care nu știa nimic, și cu toate asta, acum ca și în dățile precedente, inima sa se zbătea să îi iasă din piept, gâfâia agitată și urma greu treptele, una câte una, simțind magnetismul omului fără față din ce în ce mai tare îngreunându-i pasul. Cine era această persoană, unica după spusele lui René ,care putea să îl înlocuiască pe regele Franței pe tron?
Noaptea era una cu stele;  pașii celor doi răsunau funebre pe dalele închisorii. Astfel, în liniștea funebră a Bastiliei, cei doi ajunseră la turnul Bertaudiere, a cărui două etaje fură parcurse într-o liniște apăsătoare. Într-un sfârșit, pașii lor se apropiară de ușă, și guvernatorul se grăbi să o descuie.

          Ușa de fier se închise în urma sa și cheia se auzi scrâșnind în broasca ruginită. Margueritte abia dacă se mai ținea în picioare: magnetismul era peste poate de puternic. Margueritte agăță de perete torța pe care i-o dăduse guvernatorul, după care își roti privirile prin cameră. Pe patul de damasc, un tânăr dormea, cu spatele la perete, și chipul luminat de flăcările torței. Fără privire, fără umbră, fără viață: așa arăta chipul acestui prizonier. Însfârșit, după atâția ani, în care această viziune îi bântuise existența, după atâția ani, în care masca plânsese și suferise împreună cu ea, dauphina, însfârșit îl găsise.

          ,,Nu îl atinge! Dacă viața îți e dragă, Dianne, nu-l atinge!,, îi spusese René îngrijorat de mii și mii de ori când îi spusese ce are de făcut; acestea fiind și ultimele sale vorbe de adio, când trăsura lor dăduse colțul străzii. ,,Dar de ce?,,Dianne nu reușise să înțeleagă.

          Acum, însă, Margueritte uitase complet de acest sfat, și, apropiindu-se de patul pe care stătea adormit cel pe care îl căutase cu anii și pe care îl găsise însfârșit, aceasta îngenunche lângă el și își plimbă mâna tremurândă peste chipul său mascat, tresărind la răceala măștii de metal. La prima atingere, Louise simți brusc o durere acută în umărul stâng, și, speriată, se trase înapoi, murmurând sfatul lui René în minte, fără să înțeleagă ce se petrecuse. Însă, această durere bruscă și acută în umăr trecu imediat ce Margueritte luă mâna de pe fruntea prizonierului. Imediat, și, parcă simțind aceeași durere pe care o resimțise și dauphina, prizonierul duse o mână la fel de tremurândă la umărul său drept și suspină, concomitent deschizând ochii și țintuind-o pe Louise cu privirea.

          Margueritte, intrând în celula prizonierului, își dăduse gluga pe spate, iar acum chipul său era luminat de lună, care își strecura lumina printre barele ferecate a geamului îngust, luminând scena.

          ,,Ai venit!,, zise prizonierul, zâmbind sub mască cu o recunoștință de nedescris. Vocea prizonierului vibră în urechile confuze ale dauphinei, făcând-o să înmărmurească: acum mai mult ca niciodată era sigură de faptul că vocea prizonierului cu mască era vocea lui Dominique...

          ,,M-ai găsit, îți mulțumesc, rază de soare, îți mulțumesc că ai venit să îmi luminezi pentru o clipă întunericul existenței!,, continua prizonierul cu o voce senină, luând în mâinile sale mâinile Louisei, fără ca ea să simtă vreo durere la acea atingere, ci, din contra, simțind o fericire celestă și o dorință nebunească de a-l îmbrățișa pe prizonierul fără față.