Alb Și Speranță

Speranța

Destinul e invincibil. Pe parcursul vieții înveți de toate. Înveți să trăiești, dar și să mori câte puțin, cu fiecare pierdere, cu fiecare eșec, cu fiecare renunțare, cu fiecare vis abandonat. Înveți să fii puternic, dar și neputincios și slab, înveți bucuria de a zâmbi, ca mai apoi să înveți să plângi. Înveți să depinzi de oamenii dragi, apoi înveți să fii singur și părăsit. Înveți să zbori, ca mai apoi să ți se ardă aripile și să înveți să te târăști, visând la zbor. Înveți cum e să ai totul, dar și cum e să nu ai nimic. Înveți cât de minunat e să te simți al cuiva, ca mai apoi să înveți cât de dureros e să te simți al nimănui. Înveți să aștepți și să amâni, înveți să renunți. Înveți să te plimbi sub cerul liber, înveți să te zbați în lanțuri. Înveți să nu m ai crezi și să nu mai speri, ca mai apoi să înveți din nou să crezi și să speri cu toată forța inimii tale.
Viața e scurtă și trebuie iubită. Zâmbește dacă poți, dar plângi numai decât dacă asta îți cere sufletul.

Oamenii cad de pe acoperiș în speranța că pot zbura. Ei se țin cu orice preț de lumea pe care alții încă nu au reușit să o distrugă, ei nu se vor teme de tine, suferință, știind că la capătul tunelului e lumină. Uneori însă dau de întuneric, chiar dacă au luptat, chiar dacă și-au oferit sufletul în schimbul unei clipe de lumină. Atunci plâng, atunci, tristețea o vezi mai bine prin ochii singurătății. Oamenii sunt puternici, dar până și puterea are o limită. Mai ales cea care vine din inimă. Diavolul e noaptea Domnului. Dar ce altceva e noaptea, dacă nu dovada existenței zilei.
Philippe și Margueritte ajunseră în Place de Greve pe la ora trei a după-amiezii. Soarele tomnatic strălucea arzător în înălțimile cerului, de unde Domnul părea să-și fi întors spatele și să fi uitat de existența acestor martiri pe acest pământ plin de suferință, creația Lui!
Place de Greve era plină de oameni: pe dale, la ferestre, peste tot, și în mijlocul acestei mulțimi teribile: eșafodul, încă și mai teribil.

Un tremur involuntar o trecu pe Louise prin tot corpul la vederea acestei construcții macabre.
,,Philippe, ridică-mă. Ridică-mă, trebuie să pătrund cu privirea picioarele eșafodului. Inima mi se zbate ca o nebună, ridică-mă, Philippe, te rog.,,murmură Louise abia respirând, în timp ce Philippe îi îndeplinea rugămintea, ridicând-o deasupra mulțimii.

Margueritte tresări, și din pieptul său se zmulse un strigăt, pe care aceasta abia dacă reușise să îl înăbușe. Două lacrimi se scurseră în jos pe obrajii săi palizi, privirea sa deveni fixă, două degete se apăsară pe buzele sale. Cu mâna tremurând, Louise ochi pe cineva cu pistoletul pe care îl ținea în mână, însă mâna sa tremura și Dianne nu se putu hotărî să tragă. O detunătură de pistolet se auzi totuși, de undeva din apropierea eșafodului. Această detunătură răsună teribilă în urechile dauphinei, care căzu înapoi în brațele lui Philippe, tremurând din toată ființa.
,,Repede, Philippe, Philippe, ceva oribil s-ar putea întâmpla dacă nu ajungem la timp. Să ne grăbim, repede Philippe,, șopti ea fără să aibă forța de a pronunța aceste cuvinte cu voce tare.
Fratele său, cutremurat fără să vrea de intonația și de privirea surorii sale, tăcu, și, mut, o ajută doar pe Dianne să se apropie de eșafod.

Ajunși însă în pragul eșafodului, două pistolete se lipiră concomitent de piepturile lor, rămânând o clipă sprijinite, abătându-se din drumul lor o clipă mai târziu. Înainte de a reuși să se dezmeticească în privința a ce se întâmpla, și ce se întâmplase, o mână viguroasă o ridică pe Dianne pe eșafod, iar o alta îl ridică pe Philippe.

Atunci, Louise deschise însfârșit ochii și putu vedea prezentul, atât de clar, atât de teribil... picioarele sale călcau pe eșafod, care îi frigea înmărmurită, picioarele. În genunchi, în zdrențe, cu sufletul legat de suferință, cu ochii înlănțuiți de trecut, cu moartea surâzându-le în față, stăteau Louis și Rene.