Alb Și Speranță

Scrisoarea neagră

          Când Dianne deschise ochii, primul lucru pe care privirea sa încețoșată îl putu desluși, fu chipul lui Louis. Acesta o privea printre lacrimi, și mâinile sale tremurânde strângeau convulsiv o scrisoare pecetluită în negru. Această scrisoare venise la casa prințului negru în timpul lungii sale absențe, iar, odată ce prizonierii fură eliberați, aceștia staționară la casa lui Louis, unde această scrisoare îi aștepta.

          În timp ce Quentin încerca să o readucă în simțiri pe Louise, prințul negru desfăcuse scrisoarea și o citise, lacrimi de durere șiroind în jos pe obraji. De câteva ori, în timpul lecturii, acesta se întrerupsese pentru a-și șterge lacrimile, și pentru a arunca o privire plină de compasiune asupra surorii sale, știind cât de tare conținutul acestei scrisori o va afecta.
Regele Angliei, prințul William, îi scrisese Marguerittei:

          "Biata mea verișoară, scria prințul cu un scris mășcat și ca de școlar : o mare nenorocire ne lovește pe toți în mijlocul unui mare triumf. Regele pierde unul din cei mai bravi soldați ai săi, eu pierd un prieten drag, iar dumneavoastră, draga mea verișoară, dumneavoastră îl pierdeți pe René de Picard.

          El a murit înconjurat de glorie, a murit atât de glorios, că nu am forța de a plânge atât cât aș fi vrut să plâng.
Primiți, biata mea verișoară, condoleanțele mele. Cerul nu dă niciodată omului dureri mai grele decât atât cât inima sa poate duce. Această nenorocire e imensă, dar nu deasupra curajului vostru.
Amicul vostru devotat,
William."

          Această scrisoare conține și relatarea scrisă de cătră unul din secretarii prințului. Louise citea acum unul din cele mai triste povestiri și unul din cele mai adevărate momente al acestui lugubru episod care se numește viața.

          Margueritte, obișnuită cu emoțiile resimțite pe câmpul de luptă și cu inima armată împotriva tandreților, nu putu să nu tresară când privirea sa lunecă peste numele bunului său amic: René, peste numele acestui tânăr atât de drag inimii sale, care, în acest timp îndelungat în care nu îl văzuse, devenise, la fel ca și tot ce iubise și ce prețuise în această lume: o umbră.

          "Dimineața, spunea secretarul prințului, regele comandă ca tot detașamentul său să se armeze și să se pregătească de atac. Urma să ducă o luptă grea, și își încuraja soldații cu propriul exemplu.

          Tunul, începând să fumege, dădu startul acțiunii generale, regimentele porniră pline de hotărâre, cei cu sulițe purtându-și armele sus cu mândrie și hotrâre, cei cu muschete având armele sprijinite de umăr. Prințul urmărea cu atenție marșul și mișcarea de înaintare a trupelor, fiind pregătit să îi susțină.

          Lângă Monseigneur stătea unul din cei mai bătrân căpitan și aides de camps ai acestuia. René de Picard, fiind recunoscut de către Alteța sa ca fiind amicul apropiat al dauphinei franceze, primise ordinul de a nu o părăsi pe Alteța sa sub nici un pretext.
Într-e timp, tunurile inamicilor, care la început tunaseră cu indiferență împotriva unei mase de oameni curajoși, își reglase focul, și trăgea acum cu o regularitate sacadată, reușise deja să omoare pe unii oameni din apropierea prințului.

          O oarecare ezitare se făcea simțită din partea trupelor noastre, care se vedeau prost secundate de forțele de artilerie. Într-adevăr, armele noastre nu erau decât prea slabe pentru a putea rezista mult timp contra ofensivei inamicilor, din cauza poziției în care fuseseră amplasate cu o zi în urmă. Direcție de tragere a focurilor, îndreptată de jos în sus deranja exactității cu care erau trase focurile.

          Monseigneur, înțelegând efectul nuisibil al acestei poziții artilericee, comandă fregatelor amplasate în șanțuri să înceapă un foc regulat împotriva inamicului.