Alb Și Speranță

O rază de lumină în bezna suferinței

          -Louise! Louise!

         Capul îi vuia, gândurile îi mişunau într-o furtună de neperceput, oboseala îi cuprinsese întreaga ființă. Deschise cu greu ochii şi se sculă clătinându-se din cioburile oglinzii. Îşi plimbă inertă privirile în jur, şi rămase înțepenită când văzu din nou chipul măştii de fier pe suprafața încă sângerie a lunii. Inima îi tresăltă de bucurie la vederea măştii de fier, cum de altfel făcea de fiecare dată când îl vedea.

          -Louise, repetă acesta, privind-o cu duioşie. Ea îi răspunse cu o privire încărcată de emoție, tremurândă, dar calmă. Orgia de emoții trecuse, lăsând în urmă doar toropeala unei minți încețoşate.

          -Louise, trebuie să te grăbeşti, nu ai timp de pierdut, salvează-ți fratele! strigă masca. Acum, mai mult ca niciodată, Margueritte observă că din dosul măştii de fier răsuna vocea fratelui său, regelui Franței.

          -Nu îl pot salva, mască. Dacă fac vre-un pas înspre a-l salva, prințul negru şi regina Augustina vor muri în dezonoare, şi totul din vina mea! Ah! exclamă ea deznădăjduită, de ce nu pot muri de trei ori: odată pentru fiecare!

          -Salvează-l pe rege, prințul negru şi Regina sunt în siguranță,  afirmă masca de fier cu încredere în voce.

          -Cum...? făcu nedumerită Margueritte, dar, mască, dacă portretul Augustinei e scos în lumină...

          Dauphina nu fu lăsată să-şi termine fraza, masca de fier îi tăie scurt gândul, murmurând ceva cu voce joasă. Putem ghici ce impresie avură aceste câteva şoapte asupra prințesei, fața sa se lumină, un zâmbet îi crestă chipul obosit de o suferință îndelungată, şi ochii săi străluciră în noapte.

          -Oh! exclamă ea, împreunându-şi mâinile şi căzând în genunchi pentru a se ruga şi a-i mulțumi Domnului, atunci, portretul mamei nu mai reprezintă o amenințare! Nu mai trebuie să îmi fie frică pentru soarta fratelui meu şi pentru onoarea reginei! exclamă ea radiind de fericire.

          Brusc, se opri şi privi în jur, şi îşi opri atenția asupra oglinzii sparte de la picioarele sale. Un zâmbet îi lumină fața, un licăr de speranță. Scoase din corset atunci un flaconaş mic, dar gol, asemănător celora în care obişnuia să poarte sânge de mască, asemănător celuia pe care îl strecurase în cizma prințului negru când fusese arestată de oamenii lui Lothar. Culese de jos un ciob de oglindă, şi se crestă cu el pe umăr. Masca dădu drumul la câteva lacrimi, pe care Margueritte le prinse cu agerime în flacon, închizându-l din nou şi ascunzându-l în corsaj.

           ZAcum, nu-mi mai e frică de nimic, zise ea zâmbind. Tot ce îmi rămâne de făcut, e să găsesc un mesager fidel care să poatăajunge la Dominique la timp, înaintea Clarissei. Atunci, o idee îi lumină mintea, dauphina se apropie în grabă de uşa zăvorâtă, şi începu să bată insistent cu pumnii în uşă, strigându-şi verişorul pe nume.

          -Nu fă aşa o gălăgie de mare, Louise dragă, s-ar putea totuşi să nu fie aşa de surd pe cât pare. Doar nu te bazezi pe faptul că va binevoi să asurzească doar pentru a-ți face ție pe plac. Zise o voce guturală în spatele său, venind de undeva din fu dul încăperii.

          Prințesa tresări şi se întoarse brusc, alarmată. Privirea sa desluşi, încet şi şovăielnic, din întunericul încăperii, conturându-se o formă omenească, care se apropie de ea:

          -Biata mea amică, oftă acesta, lăsând luna să îi lumineze chipul şi adresându-i Marguerittei un zâmbet prietenesc.

         Dianne atunci scoase un strigăt de fericire, şi se aruncă în brațele celui ce îşi făcuse apariția într-un mod atât de neobişnuit, şi care nj era altul decât vechiul său prieten Albert, bufonul şi amicul său mult iubit.

          -Am auzit tot, începând cu amenințările neruşinatului de prinț de sânge, până la monologul tău lipsit de sens, biata mea amică, şi sunt gata să te ajut.

          Radiind de fericire, Louise îşi întrebă prietenul:

          -Albert, dar cum se face că eşti aici?

          -Totul e foarte simplu. Apropo, verii tăi sunt toți patru nişte prostănaci, glumi bufonul, Louise, am onoarea să te anunț că după moartea ta în Londra, eu am părăsit slujba regelui, vulcanul morocănos de frate-tău, intrând ca scutier în slujba vărului tău Olivier Ajaccio, care de altfel mă postase în această încăpere, fără a-şi anunța fratele de asta, cu scopul de a păzi prizoniera care urma să fie capturată în aceeaşi seară.

          Să îmi înțelegi mirarea, Louise, când te-am văzut intrând urmată de asasinul de văru-tău. Văzând că întunericul camerei mă ascundea în desăvârşire, m-am tupilat cum am putut mai bine în acest colțişor, ciulind urechile şi fără să pierd un cuvânt din ce îți spunea trădătorul de văru-tău. L-am văzut plecând, te-am văzut spărgând oglinda, am auzit cele două strigăte la fel de clar cum le-ai auzit şi tu, Dianne, recunoscând vocile fraților tăi, prințesă: a regelui şi a prințului negru.

          Am văzut cu uluire luna înroşindu-se, te-am auzit strigând şi căzând fără simțiri la podea. Te-am chemat pe nume, dar tu nu mă auzeai, brusc te-ai trezit şi ai început a vorbi singură cu tine, devenind dintr-o dată fericită, apoi căutând ceva şi...în sfârşit, găsindu-mă pe mine, îşi termină bufonul povestirea, zâmbind. Cu ce te pot ajuta, buna mea amică. După cum vezi, îți sunt devotat trup şi suflet. Vorbeşte-i amicului tău, ce poate face el pentru biata sa prietenă.

          -Ai dreptate, Albert, am mare nevoie de ajutor, iar tu eşti persoana perfectă. Uite ce vreau să faci, începu ea, coborând vocea, şi scoțând flaconul cu lacrimi de mască din corsaj şi întinzându-l bufonului. Vei lua acest flacon cu sânge şi vei fugi cu el la Luvru, având mare atenție să nu fii urmărit pe drum. Vei pătrunde în secret în cabinetul adiacent fostului meu dormitor, unde acum locuieşte i fanta spaniolă, soția lui Dominique, Louise de Blanc-Mesnil.

          Te vei ascunde în dosul draperiilor, în cabinetul de toaletă, şi vei aştepta ca ora zece Să bată la catedrala Notre-Dame. Asta e ora la care infanta se pregăteşte deobicei să se culce. Vei intra, încercând să nu o sperii prin apariția ta subită, te vei face recuniscut, şi îi vei înmâna acest flacon cu sânge, înțelegi, explicându-i tot ce trebuie să ştie.

          În acest moment, se auziră paşi venind pe coridor, urcând sacadat, una câte una, treptele ce duceau la camera prințesei. Louise îi aruncă o ultimă privire lui Albert, care se mască din nou în întunericul profund al camerei, în dosul unei tapiserii, oprindu-şi respirația, de frica de a fi observat louise se aşeză grăbită pe pat.

          Albert auzi cum cineva atinge mânerul uşii, auzi scrâşnetul unei chei introducându-se în broască, văzu uşa deschizându-se pentru un moment, zări capul prințului de Lothar strecurându-se prin deschizătura uşii, pronunțând cu o voce teribilă aceste cuvinte: „Le roi est mort! Vive le roi!" apoi văzu uşa închizându-se la loc şi cheia scrâşnind în broasca uşii.

          Louise rămase trăsnită de aceste cuvinte, ba şi mai mult de felul în care acestea fură rostite. Când văzu uşa închizându-se după verişorul său, când auzi chria încuind uşa, când auzi paşii prințului de Lothar depărtându-se şi coborând din nou treptele, Margueritte îşi roti privirea prin cameră. Albert dispăruse.