Alb Și Speranță

Ultima picătură de sânge

          Eşafodul nu e altceva decât un topor în mâna destinului, e tronul martirilor, e pedeapsa criminalilor, e răzbunarea celor slabi, e o încercare pentru cei puternici, e arma fatală din mâinile Domnului, e un dans fără podea, ultima privire spre cer. El simte frica, şi astfel devine mai puternic, cu fiecare picătură de sânge, el capătă putere.

          Eșafodul e și el o ființă vie: el plânge, suferă, geme. Lacrimile sale sunt îmbibate de sângele celor care mor la picioarele sale, suferința eșafodului e cea de a fi arma fatală în mâinile destinului, gemetele sale sunt ultimele suspine ale muribunzilor.

          Philippe era singur în camera surorii sale, aplecat peste patul bolnavei, cu capul în palme, cu părul încâlcit peste chipul său palid și obosit.
,,Ieri am putut fi rege, azi urc pe eșafod, și moartea îmi surâde tenebros în față
Scurtă mi-a fost, acum mi-întoarce spatele, crudă regină, coroană de spini pe capul ei, oh, viață!,,murmură Margot în delir.
Philippe ridică capul îngrozit de cuvintele pe care le rostise sora sa.
,,Louise, Louise! Oh,
Trădarea, sângele trecutului clocotește în pieptul său frânt și obosit
Destinul său îngenunchează pe dale, în sânge, plângând răvășit
Și lacrimile sale vor curge pe vecie, doar sângele le-ar putea spăla
Cândva al ei, acum doar cel ce poartă-n sine sânge o va putea răzbuna
Ce vor să însemne aceste cuvinte? Ce înseamnă această profeție?,,exclamă Philippe, strângând din pumni și privindu-și în deznădejde surioara.
,,Această profeție, noaptea asta, ei au fost arestați, tu, Dianne, mi-ai spus aceste cuvinte în vis, sub toporul călăului, în genunchi și cu o sfoară în jurul gâtului! Dianne! Cine? Cine poartă-n sine sângele cândva al tău? Ce înseamnă asta, oh, surioara mea, oh, Louise, Margotta! Doar sângele ar putea salva lacrimile...,,continuă el gândind cu voce,, sânge...ce fel de sânge? cel pecare tu l-ai purtat cândva în tine? Oh!,,murmură el prăbușindu-se din nou pe scaunul din care se ridicase pentru un moment.
,,Mască!,, murmură Margueritte în delir, clătinându-și capul pe pernă.
La aceste cuvinte, Philippe tresări și se întoarse. ,,Mască? Da! Sângele, cândva al ei, acum acel ce-l poartă o va răzbuna!,,exclamă el dând la o parte în grabă mâneca cămășii și scoțând la iveală MASCA, cândva al ei, acum aparținând fratelui său.

          Cu o hotărâre greu de ghicit, dar care se ghicea în gesturi, în mișcări, în respirația sa, acesta se apropie de masă, luă un pumnal, și se crestă la umăr. Sângele său rubiniu curse în jos pe umăr, parcă plângând.

          Philippe, cu un tremur involuntar și un chip palid, strânse în palma sa câteva lacrimi de-a eternității, apoi, apropiindu-se de patul dauphinei, le lăsă să cadă, una câte una, pe fruntea sa, murmurând, când o picătură se desprindea de pe degetele sale și cădea, câte un vers al cântecului destinului săi:
,,Eu vreau să zbor...dar am aripi rupte...eu vreau să răsar...dar eu am –apus!,,
Când cea din urmă lacrimă sângerie căzu pe fruntea prințesei, aceasta deschise ochii. Privirea sa era limpede, fără urmă de nor sau grijă.
,,Philippe!,, zâmbi ea deschizând chii și văzându-și fratele,,De ce plângi?,,întrebă ea cu o voce angelică, întinzând o mână slăbită spre fața palidă a fratelui său și ștergându-i lacrimile. Atingerea sa delicată, vocea sa curată, privirea sa limpede, toate acestea îl calmară încetul cu încetul pe bietul Philippe.
,,Margot, eșafodul se ridică în Place de Greve, toporul se ridică în mâna călăului. Margot, să ne grăbim,,

          Cu toate că Dianne nu înțelegea despre ce mergea vorba, ceva din interiorul său îi spunea că în timpul bolii sale avusese loc ceva teribil, o presimțire dureroasă îi apăsa pieptul.
,,Să mergem, Philippe,, acceptă ea, sculându-se și, după ce se clătină o clipă pe picioare, se apucă de mâna fratelui său și ieși din camera agoniei sale lungi.
Câteva clipe mai târziu, trapul a doi cai se auzi pe pavajul Luvrului.
-Destinul e invincibil-