Alb Și Speranță

Privind prin găurile măştii de fier

          Fugarii dădură colțul străzii Saint-Antoine și la câțiva pași depărtare, prizonierul văzu o trăsură, la care erau înșeuați șase cai viguroși, și care îi aștepta cu nerăbdare, tropăind agitați pe pavaj. Fu mirat să observe că copitele cailor erau învelite în stofă, și,astfel, în întunericul nopții, acest echipaj lăsa impresia unui grup de faptome. Doar respirația cailor și, din când în când un nechezat se făce auzit în noapte, trădând prezența acestora pe pavajul Parisului.
În pragul trăsurii stătea un om învăluit în mantie. Pe cap purta o pălărie neagră cu boruri largi care îi ascundeau chipul. Lumina felinarelor, care îi bătea din spate, îl făcu în curând vizibil și fugarilor. Fără a ști cine e , fără a putea să îi întrevadă chipul, inima prizonierului începu să bată cu putere, și acesta încetini pasul, până când se opri, la câțiva pași de trăsură, pieptul său dând drumul în noapte unui strigăt înfiorător, care îi pătrunse Diannei până în adâncul sufletului:,, Marrat!,, strigase prizonierul, privindu-l împietrit pe cel ce stătea în pragul trăsurii. Acesta rămase ca trăsnit de acest glas și, mai mult, de acest nume, pe care bietul de el nu îl mai auzise de ani de zile.

          ,,Philippe!,, exclamă el, aruncându-se în brațele răsfrânte ale prizonierului, și murmurând necontenit:,, De m-ai putea ierta vreodată, oh, de m-ai putea ierta vreodată,, și scăldând umărul prizonierului cu lacrimi de dor și fericire, strângându-l convulsiv în brațe și amestecându-și lacrimile cu cele ce izvorâseră într-o clipită din ochii prizonierului.

          ,,Marrat! Marrat! Deci tu nu m-ai uitat!,, murmură prizonierul, plângând și înecându-se în lacrimile sale.

          ,,Niciodată! Niciodată! Cum aș putea să te uit, Philippe, pe tine, copilăria mea, soarele și zâmbetul meu, jocul tinereții mele și somnul amintirilor mele cele mai dragi și mai senine. Niciodată! Oh, te-am găsit, te-am găsit! Uite, ce ți-au făcut! Philippe, bietul meu frate! Cât ai suferit, crezând că te-au uitat cu toții,, izbucni René trecându-și mâinile peste masca fără față a prizonierului și izbucnind din nou în lacrimi.
Margueritte stătea deoparte, înmărmurită, neștiind ce să creadă, neștiind ce se petrece, buimacă și încurcată.

          ,, René, să ne grăbim, trebuie să pornim la drum cât mai curând dacă nu vrem să fim ajunși din urmă și închiși toți cinci în Bastilia,, le strigă Albert de pe locul șoferului.

          ,, René? René? Marrat, ce înseamnă acest nume?,, întrebă prizonierul urcând în trăsură și așezându-se între cel pe care îl numise fratele său și dauphină, care continua să îi privească din cale-afară de mirată, adresându-i din priviri aceeași întrebare amicului său: ,,Marrat? Marrat? René dar ce înseamnă acest nume?,,

          ,,Acest nume, Philippe,, i se adresă acesta prizonierului,, acesta e numele meu pe arena unde morții sunt judecați după legile destinului. Marrat pentru tine, Philippe, eu nu am fost niciodată altcineva decât René pentru amicii mei de aici. Philippe, Marrat e numele trecutului meu, a copilăriei mele, a  fericirii mele petrecute alături de tine. René însă, e numele adolescenței și a suferințelor mele, precum și a celui mai mare noroc din viața mea,, zise el privind-o tandru pe dauphină.

           Trăsura se îndepărtă de Paris în galopul nebunesc al celor șase cai, ducându-i cu sine pe fugari. Peste o oră de galop, aceștia ieșeau din Paris, pornind spre căsuța din provincie a lui René, care era abia la începutul complotului său.

           Galopară aș o noapte întreagă, în liniște, căci vorbele nu erau suficiente pentru ca cei doi frați să își comunice unul altuia fericirea revederii, pentru asta era nevoie de tăcere. și ei tăceau, privindu-se cu dor, mâinile lor atingându-se și tresărind de fericire,fruntea lui René asombrindu-se uneori la vederea acelei măști de fier care îi împiedica privirile să răsfrângă din nou, după șase ani de despărțire, chipul care îi era atât de drag. În acele momente, René se apleca și săruta fruntea de metal a fratelui său, izbucnind în plâns, dar fără să rupă tăcerea.
Când zorii zilei se iveau de după deal, Quentin strigă că în jumătate de oră vor ajunge. Inima lui René începu să bată cu putere la auzul acestei vești, și, fără a fi văzut de cineva, acesta strânse cu pasiune cheia mică pe care o ținea în mână, ascunsă de privirile tuturor, și pe care o primise de la infantă.