Alb Și Speranță

Agonia pocăinței

          Din momentul în care închisoarea fusese deschisă și golită, cripta mănăstirii capucinilor devenise și mai sombră.

          Pustie, răvășită, învinsă, copleșită, asupra acestei construcții fatale care se numește sufletul omenesc, precum și asupra clădirii însângerate și frânte care o înconjura și care poartă denumirea de trup omenesc,  asupra acestui ansamblu de etern și pământesc, căzuse disperarea, o disperare cu ochi de ceață și buze de marmură, care o privise în față și o sărutase în treacăt, lăsând pe fruntea sa umbrită de trecut o dâră amară de sânge.
Un pumnal ascuțit era sprijinit de pieptul Marguerittei, ea îi ținea mânerul în mâini și îl apăsa necruțătoare peste soarta sa potrivnică, încercând să o zdrobească sub suferința pe care o îndura, sau să se zdrobească sub jurământul  pe care îl încălcase.
,,L-am trădat!,, zbieră aceasta încercând să se zmulgă din brațele protectoare ale lui Rene, care nu îi p ermitea să își mânjească mâinile cu propriul sânge, și care încerca din răsputeri să zmulgă acel pumnal fatal din mâinile dauphinei.

          ,,L-am trădat! I-am jurat că dacă vreodată se va împiedica călcând pe drumul vieții, eu voi cădea cu el, şi nu mă voi ridica decât dacă va fi și el în picioare. I-am jurat că dacă vreodată se va rătăci prin labirintul fără capăt, acest purgatoriu al sufletelor nobile, care poartă titlul de viață, cel puțin nu va fi singurul pierdut şi dezorientat, căci îi voi fi alături. Dacă vreodată îi e sortit să calce pe eşafod şi să se întâlnească cu moartea, drumul său spre moarte va fi pavat cu sângele meu, iar eu voi fi moartă, aşteptând ca să îl întâlnesc în Lumea de Apoi. Şi dacă vreodată, va simți că nu îi ajunge forță să zboare, sau dacă suferința îi va transforma aripile sufletului în lacrimi, de la înălțimea de la care va cădea, va cădea în brațele mele, în îmbrățişarea mea. Dacă vreodată pielea sa va plânge cu lacrimile lumii de apoi, balsamul pentru rana sa va fi sângele meu, şi dacă trandafirul delicat al caracterului său nobil se va rupe, şi spinii otrăviți ai suferinței îi vor ofili petalele, această floare tandră, viața sa, nu va fi singura care va îngenunchea în fața veşniciei, căci alături de ea se va ofili o altă floare, floarea mea.

          Rene, lasă-mă să fiu fidelă jurământului meu, lasă-mă să mor!,, zbieră ea în culmea nebuniei. Însă brațele chevalierului erau strâns înfășurate în jurul taliei sale, mâinile sale țineau prea strâns acel pumnal, lacrimile sale curgând la fel de repede ca cele ale dauphinei.
În acea clipă, ușa criptei se cutremură. Cineva bătea insistent, încercând să între. Rene, care nu vroia să o lase nici pentru o clipă pe dauphină singură, în un gest lui Quentin, care descuie ușa. Aceasta se izbi de perete cu un sunet asurzitor, care răsună mult timp după asta în ecoul din subteranul mănăstirii.

          În prag apăru un om, înfășurat în mantie, cu chipul ascuns în întunericul criptei. Acest om făcu doi pași spre Margueritte și, înainte ca aceasta să reușească să îl recunoască, căzu la picioarele ei cu un geamăt.
,,Asasinule!,, strigă Margueritte privindu-l pe cel de la picioarele sale cu lacrimi șiroind în josul obrajilor.

          Louis ridică atunci capul și o privi pe Louise, care se trase înapoi îngrozită la vederea acestui spectru. Ochii lui Louis pluteau în sânge, vărsând disperarea și suferința fratelui și surorii pe care îi trădase. Părul său negru se unduia neglijent peste umeri, hainele sale erau în zdrențe, picioarele îi erau desculțe, iar ochiii...ochii erau însângerați:
,,Ei m-au ascuns în dosul unei măști fără umbre, ăsta mi-e destinul...să n-am chip
De suferință mi-a fost zgâriat un zâmbet de sânge pe față, să-l port la infinit
Și nu-mi rămâne altceva decât să-l spăl cu lacrimi, lăsându-le să curgă, nepăsător
Și-n suferința, -n neputința mea, rămân pe veci, zis criminal și trădător,,
Robert își ridică privirea însângerată spre sora sa, și, cu o voce care nu mai trăda nimic viu, nici o urmă de viață, nicio amintire de existență în dosul acestor cuvinte, spuse:
,,Voi muri, dar Philippe va vedea din nou lumina zilei. Ți-o jur, pe sufletul meu ți-o jur, Margot!,,

. . .

          În momentul în care Louis pronunța aceste cuvinte, lui Philippe i se ștergea chipul pentru a doua oară în dosul acelei măști de fier, blestemul vieții sale veștice, în dosul acetei măști de fier, care îi exprima durerea mai bine decât ar fi făcut-o fața sa adevărată.