Alb Și Speranță

Liniştea ploii

          Chevalierii căpitanului rămăseseră de gardă la Versailles,  iar gărzile cardinalului,  în frunte cu Villeroi,  urmau îndeaproape escorta regelui. În acea zi,  împreună cu escorta tinerei infante spaniole şi a reginei mamă, cinci figuri mascate se afundară  în pădure,  călare pe frumoși cai arabi negri ca noaptea. Escorta regelui,  tânărului Dominique,  întârzia. Louise era de dimineața devreme în şa. Lăsase căpăstrul să atârne la voie pe gâtul calului său,  proptindu-și fruntea în palme,  îngândurată. A  stat astfel vreo zece minute,  când un sunet îndepărtat al cornului de vânătoare o trezi din reverie. Ridică capul,  şi privi în zare. Peste câteva momente,  sunetul cornului se repetă,  de data asta chiar foarte apropiat. înțelese că escorta prințului sosise în sfârşit. Dădu bice calului şi porni în întâmpinarea fratelui său, şi a escortei sale, ținându-se aproape de calul lui Philippe, ținându-l strâns de frâu. În curând,  primii câini vânătoreşti ai lui Dominique ieșiră din desişul păduri lătrând. După câteva momente,  apăru şi regele,  călare pe un frumos cal alb. Imediat în apropierea regelui,  galopa Francois de Lothar, acest pumnal permanent atârnat deasupra asupra tronului Franței. Arier-garda escortei o formau gărzile cardinalului. Toate formalitățile cerute de etichetă finisate,  vânătoarea începu. Mistrețul fu stârnit, şi cornul de vânătoare ațâța câinii.

          Brusc, Francois își apropie calul de cel al verișoarei sale, privind-o cu insistență prin găurile măștii sale. Margueritte încercă să nu îi dea atenție, însă văzând asta, Francois o abordă:
,,Frumoasa mea verișoară, ești prea frumoasă pentru a-ți ascunde chipul în dosul unei măști atât de negre, precum îți sunt negre lacrimile. Vreau să îți vorbesc, verișoară. Să rămânem în urmă, te rog, Dianne,,

          Louise ezita, însă Philippe era la doi pași de ea, Philippe, despre care Francois nu știa nimic, și care era în pericol alături de așa un om ca prințul de Lothar. Mâna sa strângea convulsiv frâul calului său negru, privirea sa tremura sub ezitarea unei presimțiri grele, pe care inima sa nu o citise încă. Privirea prințului negru însă o decise. În acea privire ea citi curaj și încurajare, acea privire o inspiră.
,,Fie, Francois. Te voi urma, să rămânem în urmă,, zise ea cu o voce falsă, strecurând frâul calului negru al lui Philippe în mâna celuilalt frate al său, și dând bice calului propriu în direcția opusă convoiului regelui.

          După câteva minute, poiana deveni din nou pustie. Tăcerea celor două ființe umane care, singure, populau pajiștea, era întreruptă doar de cântul păsărilor, parcă lugubru în acea dimineață. la auzul acestui cântec, încet și parcă timid, al naturii din jur, Louise se cutremură.
,,Dianne,, rupse tăcerea Francois de Lothar,, atâta timp a trecur, atâtea lucruri s-au petrecut, timpul curge fără milă, tronul Franței arde sub greutatea comploturilor, sub greutatea...crimelor, sub greutatea trădărilor,, începu misterios prințul.

          La aceste cuvinte, Margot tresări și își redresă calul, aruncându-i vărului său o privire care încerca să pătrundă până în profunzimile acestui suflet murdar.
,,Explică-te, vere.,,îi replică Dianne cu o voce neâncrezătoare.
,, Dianne, timpul trece.,, fu unicul răspuns pe care aceasta îl primi.
,,Francois, nu am chef de glume. Treci la subiect.,, zise Margueritte începând să se enrveze și strunindu-și din scurt calul negru ca noaptea asupra calului pestriț al vărului său.
,,Louise, toată viața, până acum, mereu, de acum și mereu, Dianne, mereu, eu te-am iubit, verișoară. De ce ești atât de încăpățânată, de ce? De ce te încăpățânezi să îl iubești pe acel trădător de Lafitte, pe acel...curtizan de Rene de Picard, pe acel .. pe acel...,,
,,Taci!,, strigă Dianne,, Taci, trădătorule, asasinule, mizerabilule! Taci! Taci, căci fiecare cuvânt de-al tău e o insultă pentru neamul nostru, privirea ta e lamă de călău, asasinule, existența ta e deja trădare. Minți, Francois, tu nu m-ai iubit niciodată, tu nu m-ai cunoscut niciodată, eu sunt o străină pentru tine, străină, înțelegi?!străină. Și tu îmi ești stăin, Francois, mi-ai fost și mereu așa va fi.,,

          Din cer începeau să cadă mici și rare picături de ploaie, dureros căzând pe fruntea fierbinte a Diannei, peste ochii săi umezi de trecut, uscați pentru viitor, curgând în jos pe fruntea încețoșată de destin a dauphinei.
,,Dianne,, i se adresă din nou prințul, dar fără a reuși să mai pronunțe ceva, căci fu imediat întrerupt de cea căreia i se adresa:
,,Taci! Taci, Francois, nu îmi sfâșia sufletul!,, izbucni Louise,, niciodată! Niciodată!,, strigă ea dând bici calului și îndepărtându-se în desișurile pădurii.
,,Dianne!,, o strigă Francois încercând să o urmeze.
,,Nu îndrăzni! Lasă-mă singură, mizerabilule! Lasă-mă singură!,,strigă ea îndepărtându-se și dispărând în desișurile pădurii, în direcția celei opuse în care dispăruse convoiul regelui.
O ploaie din ce în ce mai aprigă și mai furtunoasă cădea din cer.  Nori grei încețoșau fruntea Diannei, lacrimi de tristețe încețoșându-i privirea. Abia ținându-se în șa, cu părul desprins neglijent încâlcindu-se peste mască, cu ploaia rece căzând în jos pe gâtul mlădios aplecat peste coama neagră a calului, Dianne înainta, fără să știe încotro, fără să știe de ce.
,,De ce?! De ce mereu așa?! de ce mereu... mereu...,,exclamă ea, călărind prin pădure, cu ochii închiși, cu lacrimi atârnând de pleoape, cu sufletul greu, cu inima frântă.

          Francois rămase așa, în mijlocul câmpiei, cu mâna întinsă în direcția în care dispăruse verișoara sa, nehotărât asupra a ce avea a face, nehotărât asupra a ce făcuse...
Brusc, se auzi un trăsnet teribil, cerul se înălbi tot, calul prințului se ridică pe picioarele dinapoi și necheză speriat. Prințul abia dacă reuși să se mențină în șa. Un alt nechezat îi răspunse primului, și împreună cu acest nechezat, un strigăt înfiorător, apoi, o tăcere desăvârșită. Francois, încremenit, dădu pinteni calului său și dispăru în direcția convoiului regal. Câmpia se lumină încă o dată sub un fulger sângeros, luminând pustietatea macabră a pădurii, după care totul se cufundă în liniște.