Alb Și Speranță

Complotul cardinalului

          Într-o cameră a Palatului Cardinalului, pe care o cunoaștem deja, la o masă ale cărei colțuri erau măiestruos lucrate în argint aurit, ticsită de documente și cărți, ședea un om cu capul sprijinit în mâini. În spatele lui se afla un șemineu impozant, împurpurat de tăciunii aprinși care împrăștiau luciri roșiatice printre frumoasele gratii aurii. Vâlvătăile focului fin cămin luminau din spate veșmântul somptuos al acestui visător, al cărui față era dezvăluită de sclipirile unui candelabru plin de lumânări. 

         Uitându-ne la acea mantie roșie și la dantelele elegante, la fruntea acea palidă și muncită de gânduri,la singurătatea încăperii, la liniștea care domnea în anticamere, la pașii măsurați ale gărzilor pe coridoare,am putea ușor recunoaște persoana care ședea la masă, și a cărei figură impozantă făcuse deja pe atâția oameni curajoși să coboare privirea, ca fiind cardinalul de Rohan, ministru șmecher și om politic de vază a regatului Franței. 

          Deodată, Rohan își ridică fruntea cu sprâncenele încruntate, ca un om care a luat o hotărâre, se uită la o pendulă uriașă, care avea să bată orele zece și, luând un fluier de argint aurit de pe masă, aflat la îndemână, suflă de două ori.
Imediat se deschise fără zgomot o ușă secretă acoperită de tapiserie și intră tăcut un bărbat îmbrăcat în negru, care rămase în picioare în spatele fotoliului.

          ,,Deci,, spuse cardinalul fără să se întoarcă, căci știa că dacă suflase de două ori nu putea fi  altcineva decât valetul său de cameră,, Villeroi a venit deja?,,

          ,,Nu, Eminență.,, răspunse scurt valetul.

          ,,Prea bine. Imediat ce va ajunge, condu-l la mine. Nu poate întârzia să ajungă.,, zise cardinalul cu calm în voce, făcând un semn ușor cu mâina, astfel ordonându-i valetului să părăsească încăperea, pentru a-l lăsa pe acesta singur cu propriile gânduri.

          ,,De data asta, nu are cum să meargă prost. Ea e șmecheră, și deșteaptă, și mi-a ocolit comploturile de nenumărate ori, scăpându-mi printre degete în momentul în care eram sigur că nu am cum eșua. Dar acum...,, murmură el cu un zâmbet ușor fluturându-i pe buze,, Acum nu va mai fi ca în dățile precedente, căci acum voi primi ajutor de la o persoană care i-a fost mult timp apropiată și care fără îndoială îi cunoaște toate secretele. Nu va avea de ales, și va prefera trădarea decât moartea tatălui său,, continua el, afundându-și mâinile în păr și continuând să cugete:

          ,, Ar fi trebuit să-mi dau seama de la bun început că anume prin acest tânăr voi primi eu informație de care am nevoie pentru a o înlătura din calea mea spre răzbunare. Taina pe care acest tânăr o posedă, și pe care sunt aproape sigur că nu a divulgat-o nimănui, atât de strașnică și de tenebroasă e această taină, ei bine, îl voi ataca din această parte, căci nu o dată am observat paloarea sa când cineva făcea o aluzie asupra acestui subiect. ,,
În acel moment, auzul fin al cardinalului prinse din zbor sunet de pași apropiindu-se, și, într-adevăr, în câteva clipe, valetul său de cameră intră din nou și îl anunță pe Villeroi, care acompania un prizonier.

          ,,Să intre.,, răspunse scurt cardinalul, aruncând o privire peste scrisrile care stăteau deschise pe masă în fața sa și apoi privind tapiseria care se coborâse în urma valetului. ,,Momentul propice a venit,, își spuse cardinalul privind tapiseria ridicându-se și văzând două persoane intrând în cabinet. Una din ele purta uniforma roșie a gărzilor cardinalului, pe când cealaltă, un costum prăfuit de călărie. Privirea celui din urmă se abătu asupra Eminenței sale,  privire plină de dispreț și de ură. Cu o mișcare ușoară de mâină, cardinalul îi arătă călătorului un acaun, așezat acolo , după toate aparențele, anume în așteptarea acestui călător. Așa cum toate armele îi fuseseră luate când fusese luat în priznierat de gărzile cardinalului, și cum se vedea singur și dezarmat în fața unui om puternic și înarmat, acesta dădu curs invitației sale, și luă loc vis-a-vis de cardinal.