Alb Și Speranță

Coroana Franței

          René coborâse din trăsură înaintea tânărului şi-i ţinea uşa deschisă. Îl
văzu punând piciorul pe iarbă cu o tresărire din tot trupul şi făcând câţiva paşi nesiguri, aproape împleticindu-se. Ai fi zis că bietul deţinut nu era obişnuit să umble pe pământul acesta al oamenilor. Era în luna august, către ceasurile unsprezece seara; nori mari ce
prevesteau furtuna acoperiseră cerul şi sub perdeaua lor groasă dispărea orice urmă de lumină, orice colţ de zare. De-abia dacă se puteau desluşi marginile cărării de tufişurile învăluite într-o umbră adâncă şi neagră, ce devenea, după o scrutare mai îndelungată, ceva mai limpede în această întunecime completă.

          Dar miresmele ce se ridicau din iarbă, laolaltă cu celelalte, mai puternice şi mai pătrunzătoare, pe care le împrăştiau trunchiurile stejarilor, văzduhul cald şi învăluitor ce-l îmbia pentru prima dată după atâţia ani de temniţă, această nespusă bucurie a libertăţii în mijlocul naturii vorbeau într-un grai atât de ispititor pentru prinţ, încât oricât ar fi vrut să se stăpânească, am spune chiar oricât ar fi căutat să-şi ascundă această tresărire despre care am încercat să ne facem o idee, el se lăsă în voia tulburării sale şi scoase un suspin de fericire.
Apoi, încetul cu încetul, îşi ridică în sus capul îngreunat de gânduri şi respiră cu lăcomie valurile de aer încărcate de arome ce-i mângâiau faţa înviorată. Încrucişându-şi braţele la piept, ca pentru a-l ţine strâns să nu plesnească sub povara acestei mari fericiri, sorbea cu nesaţ aerul necunoscut de el, ce adia în noapte sub bolta copacilor înalţi. Cerul pe care-l contempla, apele pe care le auzea murmurând, vietăţile pe care le simţea foşnind în jurul lui, nu erau toate astea adevărata realitate? René nu era oare un nebun, crezând că se mai afla şi altceva la care ar putea să viseze el cumva pe lumea aceasta?

           Aceste tablouri îmbătătoare ale vieţii de la ţară, străine de griji, de temeri şi constrângeri, acest noian de zile fericite ce aţâţă fără încetare orice imaginaţie tânără, iată cea mai vajnică mrejă de care se poate agăţa un nenorocit captiv, răpus de lespezile închisorii, frânt de aerul atât de prăfuit al Bastiliei. Era mreaja pe care, ne amintim, i-o înfăţişase René, oferindu-i totodată şi cei o mie de pistoli, aflaţi în trăsură, împreună cu acel Eden încântător pe care-l
ascundeau de ochii lumii pustiurile din Bas-Poitou. Aşa gândea René, în timp ce urmărea, cu o tulburare greu de descris, mersul împovărat de fericire al lui Philippe, pe care-l vedea cufundându-se tot mai mult în negura şovăielilor lui.

          Într-adevăr, tânărul prinţ, adâncit în meditaţiile sale, nu mai atingea
pământul decât cu picioarele, pe când sufletul lui, înălţat la picioarele lui
Dumnezeu, îl ruga să arunce o rază de lumină peste această nehotărâre din
care trebuia să izvorască viaţa sau moartea sa. Această clipă fu chinuitoare pentru René. El nu se mai aflase până atunci în prezenţa unei atât de mari nefericiri. Sufletul lui de oţel,  obişnuit să se lovească în viaţă de piedici uşor de înfrânt, şi care nu se socotise niciodată neputincios sau învins, avea oare să dea greş acum, în acest plan măreţ al său, din pricină că nu prevăzuse înrâurirea pe care o aveau asupra unui trup omenesc câteva frunze de copaci îmbălsămate de aerul cald al verii? René, ţintuit locului de fiorul îndoielilor sale, urmărea îndeaproape lupta dureroasă a lui Philippe, care se zbătea între cei doi îngeri misterioşi. Acest supliciu ţinu zece minute, atât cât îi ceruse tânărul. În răstimpul acestei eternităţi, Philippe nu încetă să privească cerul cu ochi rugători, trişti şi înlăcrimaţi. René nu încetă să-l privească pe Philippe cu ochi lacomi, învăpăiaţi,
mistuitori.

          Deodată, capul tânărului se înclină. Gândurile îi coborâră din nou pe
pământ. Privirea i se înăspri, fruntea i se brăzdă, gura i se înarmă cu un curaj sălbatic; apoi privirea i se aprinse din nou. Ochiul lui René redeveni pe atât de blând, pe cât de întunecat fusese. Atunci, Philippe, apucându-l de mână cu o mişcare zorită şi nervoasă, zise:
" Haide, să mergem acolo unde se găseşte coroana Franţei."
" Aceasta e hotărârea voastră, prinţe?" întrebă René.
"Da, hotărârea mea."
"De nestrămutat?"
Philippe nici măcar nu răspunse, ci îl privi cu încruntare pe René, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă e cu putinţă ca un om să-şi schimbe vreodată părerea."
"Această privire e încărcată de focul ce defineşte un mare caracter " zise
René aplecându-se spre mâna lui Philippe. Veţi fi mare, monseniore, vă încredinţez de asta."
" Aşadar... fratele meu... va dispărea... Şi cum?"
"Foarte simplu. Îl vom lua din patul lui, cu ajutorul unei scânduri care se
mişcă la o atingere de deget. Adormit sub coroană, se va trezi în captivitate.Rămas singur, veţi porunci din acel moment, şi nu veţi avea alt interes mai mare, decât să mă păstraţi în apropierea voastră. Prin mine veți putea comunica cu sora Alteței Voastre. Iar acum...Îngăduiţi-mi să îngenunchez cu tot respectul înaintea voastră, sire. Ne vom îmbrăţişa în ziua când veți purta pe frunte coroana Franței."
"Îmbrăţişează-mă chiar acum şi fii mai mult decât un mare geniu, mai
mult decât un geniu sublim şi priceput: fii bun pentru mine, fii părintele meu şi nu înceta nici pentru o clipă să fii fratele copilăriei mele!"

          René era cât pe-aici să se înduioşeze auzindu-l vorbind astfel. I se păru
că-şi simte inima învăluită de o boare necunoscută până atunci; dar această impresie se şterse repede, atunci când se trezi în brațele lui Philippe, care îl îmbrățişă plângând.
Un sfert de ceas mai târziu, trăsura lor se opri la marginea pădurii. Aici, cei doi coborâră şi, trăgându-şi mantiile mai tare peste chip, porniră cu paşi grăbiți spre intrarea secretă din spatele Luvrului. Din întunericul dens al nopții, Philippe observă cu o uşoară tresărire o umbră dezlipindu-se de peretele rece al castelului şi apropiindu-se de ei, dar se linişti imediat, căci auzi şoapta surorii sale anunțându-i că drumul era liber şi că totul era pregătit pentru intrarea sa în castel. Aceasta înaintă şi îl luă pe Philippe de mână, deschise o trapă bine cunoscută cititorilor, trapă care se dădu cu uşurință la o parte, lăsându-le drumul liber spre intrare. După un labirint de scări, urcuşuri şi coborâşuri, Louise împinse o uşiță secretă, şi privirile lor pătrunseră până în adâncul unei camere slab luminate. Păşind înăuntru, Philippe cercetă cu atenție fiecare detaliu al încăperii: ne luând în seamă dimensiunile reduse ale cămeruței, aceasta era destul de frumos aranjată, fiind demnă de o anticameră într-un castel regal. Un lucru îi atrase mai cu deosebure atenția: camera nu părea să aibă uşi. În timp ce Philippe făcea aceste observații, Dianne îi merse parcă înainte şi îi explică:

          "Aceasta e o cămeruță uitată şi izolată a Luvrului, însă are avantajul nemaipomenit de important de a se afla imediat deasupra dormitorului regelui. Din ordinul său, nimeni nu populează aceste apartamente, căci Dominique preferă ca micile sale plăceri să rămână fără eventuali martori..." zise ea discret" Pe deasupra, această încăpere nu are alte intrări decât această trapă prin care am intrat acum, şi o alta care duce spre apartamentele infantei spaniole. De prima trapă ştiu doar foarte puțini, aş îndrăzni să spun că nici chiar cei care au copilărit şi şi-au petrecut toată viața între pereții acestui castel, nu toți ştiu de ea. Această trapă se bifurcă, primul tunel ieşind din castel printr-o uşă perfect mascată în perete, celălalt tunel duce spre o ieşire de urgență: un mic râuleț subteran care se uneşte la câțiva kilometri distanță de castel cu Sena, şi care a fost construit pentru evacuarea familiei regale în caz de atentat sau revolte sângeroase. După câte vedeți, Philippe, în această încăpere sunteți absolut în siguranță. În plus, în aceste trei zile în care m-am ascuns la Luvru pentru a vă pregăti intrarea în scenă, Philippe, am reuşit să meşterim, împreună cu infanta spaniolă, care e de partea noastră, am meşterit o trapă care se deschide în podea, îngustă şi invizibilă din dormitorul lui Dominique, dar pein care vom putea, din această cameră, să privimşi să auzim tot ce se petrece şi se spune în dormitorul regelui.
Curaj, Philippe, şi, pentru această seară, Vive le roi!"