Alb Și Speranță

Asasinat

          Infanta spaniolă Louise de Blanc-Mesnil era o ființă firavă şi delicată.. Avea o gură minunat de mică și de fină și un nas desenat cu o desăvârșită artă, în fine, o bărbie rotundă încheia ovalul fără cusur al unui obraz puțin cam palid, pe care răsăreau, ca două arcuri de abanos, două sprâncene parcă trase cu penelul. 

          Părul său blond, aranjat mereu cu multă grijă peste umerii săi rotunzi şi voluptuoşi, era de o frumusețe rară. În ce priveşte caracterul şi manierele sale, infanta era exemplul perfect al roialității.

          Deja de mai bine de zece minute în camera sa, aceasta stătea îngenuncheată în fața unui mic cruzifix din marmură, sculptat cu o desăvârşită finețe. Cu mâinile împreunate la piept, cu ochii închişi şi un zâmbet de pace şi fericire pe buze, aceasta îşi spunea rugăciunile de seară, înainte să se culce.

          Brusc, infanta spaniolă tresări şi deschise ochii, îndreptându-şi privirea spre uşa, care rămânea închisă, dar în dosul căreia auzise paşi apropiindu-se, oprindu-se în fața pragului, apoi, după o pauză de un moment, depărtându-se din nou.

          Brusc, infanta tresări din nou, de data asta din cauza unui zgomot care venea din cabinetul alăturat dormitorului, un mic cabinat de toaletă, adiacent apartamentelor cândva locuite de dauphină. Sub impresia pe care i-o lăsase acest zgomot, infanta închise, cu o mâină tremurând convulsiv, cartea de rugăciuni care stătuse deschisă în poala rochiei sale, se sculă de la picioarele crucifixului, apropiindu-se cu paşi şovăitori spre cabinetul din care auzise acel zgomot care o speriase şi o deranjase atât.

          Tresări şi se trase înapoi când văzu uşa ce ducea la cabinetul de toaletă deschizându-se sub privirile sale, şi o figură omenească lunecând în întuneric în dormitorul său pe jumătate întunecat. Tresări şi rămase mirată când văzu cum această figură omenească, observând-o pe infantă la rândul său, căzu în genunchi la picioarele sale, şi auzi o voce cunoscută pronunțându-i numele:

          -Nu aveți de ce vă teme, Alteță!
La lumina palidă a candelei care, de una singură, lumina încăperea, infanta spaniolă putu desluşi în semiumbra camerei chipul blând şi prietenos al lui Albert, pe care, de altfel, îl cunoştea perfect. Recunoscându-l ca fiind prietenul defunctei dauphine, şi de atunci, prieten fidel al întregii familii regale, fruntea infantei se deschreți şi un zâmbet de încredere îi lumină chipul. Aceasta întinse mâina, într-un gest pur regal, iar Albert depuse un sărut respectuos şi plin de venerație.

           -Dar cum se face că vă întâlnesc în apartamentele mele, dragă Albert, la aşa o oră târzie, făcându-vă intrarea într-o manieră atât de ciudată? întrebă infanta.

          -Oh! Alteță, izbucni Albert , vorbind cu hotărâre în voce, o mare nenorocire se poate abate în orice moment asupra familiei regale. Repede, Alteță, luați asta! zise el strecurând flaconul cu sânge de mască între degetele crispate ale i fantei, care îl privea pe bufon stupefiată de întorsătura pe care o lua atât de brusc situația.

          -Fugiți în dormitorul regelui, suveranul nostru, în care aveți, datorită titlului de soție, acces liber la orice oră din zi sau din noapte, şi salvați tronul Franței de urmările acest complot odios. Repede, repede, Alteță, nu aveți timp de pierdut. Şi, cum vedea că infanta ezita, adăugă:

          -Face-ți ce vă spun, nu ve-ți regreta, vă jur. Nu îmi cereți acum explicații, căci fiecare clipă de întârziere îi poate costa viața regelui. Nu ezitați acum, Alteță, vă voi explica totul imediat ce această goană nebună se va termina. Acum, să ne grăbim, zise el, luând-o de mâină şi încurajând-o să îl urmeze.