Alb Și Speranță

Melodia suferinței

          Încăperea era luminată doar de razele palide ale dimineții. Pe patul său de damasc, cu fața spre perete și ochii închiși, Margueritte dormea dusă. Acum o jumătate de oră, aceasta îl văzuse din nou pe Albert, care îi povestise în cele mai mici detalii evenimentele nopții precedente.

          Aceasta își vărsase lacrimile pe umărul amicului său, într-o îmbrățișare călduroasă. În curând după sfârșitul acestei oribile și sângeroase povestiri, Albert fusese nevoit să o părăsească pe augusta sa amică, pentru a merge din nou incognito la Luvru să o vadă pe infantă și să afle vești proaspete despre starea în care se afla regele și despre schimbările ce putuseră avea loc în absența sa scurtă.

          Dianne, de-a dreptul epuizată, se culcase și adormise, după ce luase o gustare frugală care îi dădu puteri și care avu darul de a o revigora. Adormise cu un zâmbet liniștit pe buza. știa că ameninnțarea care punea viața fratelui său mai mic în pericol trecuse, ști că nimic nu îi amenința fratele mai mare, așa că se culcă, pentru a se trezi cu noi forțe, și pentru a putea acționa mai departe cu un curaj înzecit.

           După cinci ore de somn odihnitor, aceasta deschise ochii și privi în jur. Fața sa radia de prospețime și de încredere în sine. După ce se apropie de măsuță și înghiți un pahar de apă, vărsând jumătate din conținutul acestuia peste fața sa, pentru a se înviora, aceasta făcu câțiva pași spre ușă, dar se trase imediat înapoi. După ce își roti privirile prin încăpere, aceasta se apropie cu hotărâre de cioburile de oglindă, se aplecă, culese unul din ele, și își dezgoli umărul stâng.

          Simțind lacrimile măștii adunându-se în palma sa mică și delicată, aceasta zâmbi. Urma în sfârșit să iasă din această închisoare în care suferise atât de mult, și urma să își scoată și prietenii de sub acel acoperiș sombru al Bastiliei.
Se apropie atunci din nou de ușa zăvorâtă, și începu a bate cu forță și insistență cu pumnii, vociferând numele verișorului său. Zgomotul pe care aceasta îl făcu primi în curând răspuns.

          Auzi pași ridicând scările apropiindu-se de ușa sa, și o voce cunoscută. Inima îi tresăltă de bucurie când simți ușa cedând sub mâina viguroasă a prințului și deschizându-se, în prag apărând chipul verișorului său. Atunci, fără să ezite o clipă, fără ca fața sa să trădeze cea mai mică urmă de emoție, Louise stropi chipul verișorului său cu lacrimi de mască, supunându-i voința vorbelor sale. aceleași simptome care erau tipice unei firi supuse efectului sângelui de mască se făcu simțit și aici.

          -Intră, porunci Dianne cu o voce rece, lăsându-l pe verișorul său să îndeplinească ordinul și închizând ușa în urma acestuia.  Apoi, apropiindu-se de măsuță, pe care puteau fi găsite toate lucrurile necesare pentru scris, îi porunci verișorului său să se așeze și să înmoaie pana în condei, și începu să dicteze ordinul de eliberare al prietenilor săi din Bastilia.

          -Acum semnează, ordonă dauphina, cu o voce rece și hotărâtă. În privirea sa sclipi un licăr abia observabil de fericire, și inima sa bătu mai cu forță, Margueritte zmulse foaia prețioasă din mâina verișorului său, o privi încă o dad, apoi, pliând-o, o ascunse în corsaj.

          -Acum, Francois, adio, zise ea luând de la centura acestuia legătura de chei și îndepărtându-se spre ușă.  Lothar rămase așa, așezat cum era, nemișcat și supus, privind în gol. Margueritte însă nu avea nici o clipă de pierdut. Trebuia să se grăbească și să părăsească castelul blestematului de văru-său. 

          Ieșind din încăpere, aceasta se aventură cu hotărâre în jos pe scări, și înspre grajd. știa că nu are de ce se teme că ar putea întâlni pe cineva în coborâșul său, căci mâina sa era încă umedă de sânge de mască. De altfel, înainte de a întra la verișoara sa, Lothar trăsese de sonetă, semnal pentru servitpori pentru ca toți să se retragă în camerele lor, și să nu iasă sub nici un pretext.