Alb Și Speranță

Lèse-majesté

         Această furie smintită, ce pusese stăpânire pe rege la pomenirea furiei şi sărăciei parisienilor, se topi încetul cu încetul într-o dureroasă istovire. Tinereţea, plină de sănătate şi de viaţă, având nevoie să recâştige chiar în aceeaşi clipă ceea ce pierde, nu cunoaşte acele insomnii fără sfârşit ce zbuciumă nopți de-a rândul sufletele rebele. Acolo unde omul matur, în deplinătatea puterilor lui, sau unde bătrânul, în sleirea forţelor sale, găsesc o continuă sporire a durerii, tânărul, lovit pe neaşteptate de constatarea unui rău, izbucneşte în strigăte, în lupte făţişe, şi este mai repede doborât de dârzul duşman pe care-l înfruntă. Odată răpus însă, el nu mai suferă.

          Dominique fu domolit într-un sfert de ceas; după aceea încetă de a-şi mai
strânge pumnii şi de a arde cu privirile sale obiectele de neînfrânt ale mâniei lui; căzu din furie în deznădejde, şi din deznădejde în amorţeală. După ce se zbătu şi se răsuci timp de câteva clipe în pat, braţele îi recăzură moleşite de-a lungul trupului. Capul i se îngropa în perna de dantelă, picioarele îi zvâcniră obosite, străbătute de uşoare contracţii musculare, din piept nu-i mai ieşiră decât rare suspine.

           Zeița tăcere, ce domnea ca suverană în această cameră prin care Dominique îşi rotea ochii încărcaţi de mânie şi înroşiţi de lacrimi, zeița tăcere aruncă asupra lui macii de care braţele îi erau încărcate, în aşa fel că regele îşi închise încetişor pleoapele şi adormi. Atunci i se păru, aşa cum se întâmplă adesea în primele clipe, când somnul e atât de dulce şi de
potolit şi când el ridică trupul deasupra culcuşului, iar sufletul deasupra pământului, i se păru că zeița tăcere, zugrăvit pe tavan, îi privea cu nişte ochi foarte omeneşti; că ceva lucea si se mişca pe bolta odăii; că roiurile de vise sinistre, retrăgându-se o clipă, lăsau să se vadă un chip de om, cu mâna dusa la gură, într-o atitudine de meditaţie contemplativă. Şi, lucru ciudat, omul acesta semăna atât de bine cu regele, încât Dominique crezu că-şi vede propriul său chip răsfrânt într-o oglindă. Atât doar că acel chip era cernit de un simţământ de adâncă milă. Apoi i se păru că bolta se dă încetul cu încetul la o parte, scăpându-i de sub privire, şi că imaginile şi scenele pictate se întunecau şi se îndepărtau treptat. O clătinare uşoară, egală, cadenţată,
asemenea unui vas ce se scufundă sub valuri, înlocui poziţia nemişcată a patului. Regele visa, fără îndoială, şi în acest vis coroana de aur, de sub care se desfăceau faldurii perdelelor, se îndepărta o dată cu bolta de care rămânea atârnată, în aşa fel că îngerul înaripat, ce susţinea cu cele două mâini ale sale această coroană, părea că-l strigă în zadar pe rege, care se pierdea tot mai departe de ea.

          Patul se scufunda mereu. Dominique, cu ochii deschişi, se lăsă învăluit de
această halucinaţie cumplită. În sfârşit, lumina din camera regală
întunecându-se cu totul, ceva rece, posomorât, de neînţeles, năpădi întreaga încăpere. Nu se mai zăreau nici picturi, nici zugrăveli de aur, nici perdele de catifea, ci numai pereţi de un cenuşiu murdar, pe care umbrele se îngroşaţi din ce în ce mai mult. Totuşi, patul se afunda necontenit şi, după un minut, care i se păru regelui un veac, atinse un strat de aer negru şi îngheţat. Acolo se opri.

          Regele nu mai vedea lumina din camera lui decât aşa cum, din fundul unei fântâni, se zăreşte lumina zilei. "Am avut un vis groaznic! "gândi el. "Ar trebui să mă trezesc. Da, să mă trezesc!"
Oricine a trecut prin starea zugrăvită de noi aici; nu e nimeni care, în
mijlocul unui coşmar înăbuşitor, să nu-şi fi zis, graţie acelei luminiţe ce
veghează în fundul creierului, când toată lumina omenească s-a stins, nu e nimeni care să nu-şi fi zis: "Nu e nimic, visez!" Era ceea ce îşi spunea şi regele Dominique; dar la cuvintele: "Da, să mă trezesc!" îşi dădu seama nu numai că era treaz, dar că stătea cu ochii deschişi. Atunci şi-i roti repede în jur.