Alb Și Speranță

Scrisoare de la moarte

          Se trezi după trei ore bune de somn. Dormise atât de strâns, că nici nu auzise cum uşa celulei sale fusese deschisă, nu-l auzise pe gardian aducându-i mâncarea, nu-l auzise închizând uşa şi îndepărtându-se, fredonând vesel un cântecel.
Unicul lucru care mai amintea de această vizită, era talgerul cu mâncare, pe care gardianul îl lăsase fumegând pe măsuță, şi care acum era aproape rece. După somnul odihnitor de care avuse parte, tot de ce mai avea nevoie constituția Marguerittei era un prânz bun, aşa că, bine dispusă, aceasta se aşeză la masă, mâncând cu poftă bucatele care, departe de a fi minuni culinare, erau totuşi destul de bune. Ăsta era unicul lucru pe care oamenii îl puteau face pentru a uşura viața prizonierilor. Departe de a fi nişte brute, aceştia nu aveau inimi de piatră, aşa că, pe cât le stătea lor în puteri, încercau prin  tot felul de nimicuri să facă viața deținuților puțin mai senină.

          De altfel, ce e o închisoare?" se întreba Dianne, filozofând, pentru a-şi ocupa mintea, „ e un loc unde singurătatea e acoperiş şi unde tăcerea sunt pereții, unde ploaia sunt lacrimile, unde cer senin e moartea. Ce e închisoarea?" Brusc, Dianne tresări. Avea răspunsul chiar pe vârful limbii sale, în cântecelul pe care-l fredonase de dimineața! „Exact!" exclamă ea" Închisoarea e acolo unde întunericul domneşte asupra a unei mulțimi de destine fără viitor, fără față, fără umbră, e locul care suflă cu nepăsare în candele, suflă în viați omeneşti. Sângele care curge prin venele acestei regine sombre: lacrimile şi suferințele prizonierelor, e acea cerneală cu care se pun celelalte fouă puncte după moarte. Oh!" murmură ea, tresărind mirată, şi scăpând din mâini bucata de pâine pe care o rupsese tocmai, cu intenția de a o mânca, dar fără să bănuiască ce ascu dea aceasta.

          După ce prima impresie se disipă, aceasta culese de pe masă pâinea le care o scăpase, şi o cercetă mai îndeaproape, la lumina lumânării. Cu o mâină tremurândă de curiozitate, Margueritte extrase din pâine un bilețel, pe care îl apropie de lumânare, cercetând scrisul mic şi elegant, care părea să îi fie cunoscut, însă degeaba Louise căuta pe cineva care să aibă un astfel de scris mărunt şi ca de femeie, ea nu găsea pe nimeni. Acum că cercetase îndeajuns acel scris elegant la lumina lumânării, citi cele două rânduri, care nu aveau altă semnătură decât:" un prieten de demult". Cu o voce scuturată de emoție,  pe care o resimțea involuntar fără a şti însă de la cine venea acest bilețel, Margueritte citi:" Cereți să vă confesați unui preot capucin. O umbră a trecutului care trebuie să îşi ceară scuzele de rigoare, va veni azi să vă vadă. Ardeți hârtia."

          Louise rămase un timp  ca trăsnită, privind nemişcată la această notiță atât de ciudată, care parvenise să ajungă în mâinile sale într-un mod demn de conținutul său. După reciti de câteva ori această notiță, şi, când se asigură că fiecare cuvânt al său era ferm întipărit în mintea sa, aceasta arse notița la flacăra lumânării, privind cum hârtia se transforma în cenuşă. După ce focul consumă şi ultimele rămăşițe de scrum, Louise rămase pentru un timp privind flacăra lumânării la fel cum făcuse, cu câteva ore mai în urmă, cu focul din cămin.
Cine era acel preot capucin care urma să vină? De ce anume capucin şi nu aparținând altei biserici? Ce fel de scuze de rigoare? Care prieten de demult? Care umbră a trecutului?
Orologiul din holul Bastiliei bătu ora şa se a serii. Peste jumătate de oră, urma să vină gardianul, pentru a lua rămăşițele prânzului său. Peste o jumătate de oră, urma să îl roage săchreme un preot, manifestând dotința de a se co fesa. Dar ce avea ea de spus? Şi ce urma să se întâmple după? Cine încălca flagrant regulile închisorii pentru a vorbi în têt-à-têt cu ea?

          Aceste întrebări care îi îngreunau mintea o aprofundară într-o stare de toropeală magnetică, din care o scoase o voce abia auzită, o voce bine cunoscută. Ciulind urechile, Margueritte surprinse urcând din celula imediat de desubtul celei pe care o locuia o voce pe care o cunoştea prea bine, rupând liniştea de mormând care o impresionase atât când intrase în închisoare. „Cine sunt eu?" întrebă vocea, şi, după o clipă, amuți fin nou, lăsând însă o impresie adâncă asupra Diannei, care-i auzise întrebarea.

           „Oh!" izbucni ea dintr-odată, căci, cu toate că această idee îi venise de multe ori în minte, niciodată ea nu o putuse formula atât de clar în mintea sa. „ René e mort, şi împreună cu el, şi secretul omului cu mască de fier"
Atunci, orologiul bătu ora şase şi jumătate, şi, cinci minute încă nu se scurseseră, că uşa se descuie, se deschise, şi gardianul său intră pentru a prelua resturile de mâncare. Dianne se apropie de el şi îi spuse rugămintea sa, care nu îl miră deloc pe gardian, ci care, dincontra, îi zâmbi indulgent spunând că îi va comunica guvernatorului dorința sa şi că, aşa cum nu vedea în asta nimic care să încalce regulile închisorii, îi promise că va fi î deplinită.
Liniştită din acest punct de vedere, Dianne se aşeză pe pat şi cugetă. Tot felul de gânduri răzlețe îi brăzdau mintea, şi, obosită să mai tot ghicească, adormi în curând.