Alb Și Speranță

Agonie

          Dominique nu ştia unde se afla. Strigă. Dar nici un glas nu răspunse la al său. Apucă scaunul şi începu să izbească tare cu el în uşa masivă de stejar. Lemnul răsună în lemn, stârnind ecouri lugubre în adâncimile gangului; dar nici o făptură care să răspundă, nici una. Era pentru rege o nouă dovadă despre cât de puţină stimă i se arăta lui în acea închisoare improvizată. Atunci, după ce-i trecu prima furie, zărind o fereastră zăbrelită, prin care pătrundea un romb de lumină purpurie ce trebuia să fie vestirea zorilor, Dominique se porni să strige, mai încet la început, apoi din toate puterile. Nu se găsi nimeni să-i răspundă. Douăzeci de alte încercări, făcute rând pe rând, nu avură mai mulţi sorţi de izbândă.

          Sângele începea să-i clocotească în vine, tâmplele să-i zvâcnească. Această fire, obişnuită să poruncească, tremura de ciudă în faţa unei asemeneanesupuneri. Încetul cu încetul, mânia îi spori. Deţinutul sfărâmă scaunul, prea greu pentru mâinile lui, şi se sluji de sfărâmătură pentru a lovi în uşă. Izbea aşa de tare şi aşa de des, încât sudoarea începu să-i curgă pe frunte. Zgomotul deveni asurzitor şi neîntrerupt.

          Ager ca un tigru, sări de la masă la fereastră şi începu să zgâlţâie zăbrelele. Sparse un geam ale cărui cioburi căzură, cu un zăngănit prelung, pe caldarâmul curţii. Strigă până răguşi: "Asasinilor! Asasinilor!" Această izbucnire ţinu un ceas, şi fu un adevărat acces de turbare. Cu părul răvăşit, lipit pe frunte, cu hainele sfâşiate şi mânjite de var, cu cămaşa zdrenţuită, regele nu se potoli decât la capătul puterilor sale, şi abia atunci înţelese cât de groase şi de nemiloase erau acele ziduri, cât de nepătruns acel ciment, pe care nici o încercare nu-l putea străpunge, decât numai aceea a timpului, având ca unealtă deznădejdea. Îşi sprijini fruntea de uşă şi îşi lăsă inima să se liniştească încetul cu încetul; o zbatere mai mult ar fi făcut-o să plesnească.
Simţea că Dumnezeu, îngăduind această groaznică umilinţă, nu făcea decât să abată asupra unui om chinurile pe care acest om le aruncase asupra atâtor altora. Nimic nu putea fi mai potrivit pentru a reîntoarce la credinţă un suflet zdrobit de durere. Dar Dominique nu îndrăzni să îngenuncheze spre a se ruga lui Dumnezeu, spre a-i cere să pună capăt încercărilor sale.

           "Dumnezeu ştie ce face " zise el " Dumnezeu are dreptate. Ar fi o laşitate din partea mea să-i cer lui Dumnezeu ceea ce eu însumi am refuzat adesea semenilor mei."
dele; nimeni nu-i mai răspundea nimic.
Două ceasuri mai târziu, nu mai era un rege, un gentilom, un om, un
creier; era un nebun care-şi rupea unghiile în lemnul uşii, care încerca să smulgă scândurile din duşumea, scoţând nişte ţipete atât de îngrozitoare, încât
bătrâna închisoare părea că tremură din temelii din pricină că îndrăznise să se întoarcă împotriva stăpânului ei.

          Nimic mai înspăimântător, într-adevăr, decât înfăţişarea tânărului Prinţ. Hainele îi erau în zdrenţe; cămaşa, descheiată şi sfâşiată, sugea în acelaşi timp şi sudoarea şi sângele ce-i curgeau pe pieptul şi de-a lungul braţelor pline de răni. Cu privirea rătăcită, palid, cu spume la gură, cu părul vâlvoi, regele Dominique prezenta imaginea cea mai
vie a deznădejdii, a spaimei şi a foamei, întrunite într-o singură statuie.