Alb Și Speranță

Profunzimile suferinței

          Lumina soarelui începea, încetul cu încetul, să învăluie sufletul său. Nefericirea are şi ea lumina sa, şi această nefericire, de care Philippe avuse parte din plin, lumină acea dimineață a inimii sale în care soarele nu răsărise încă.

          Omul, pe care Domnul l-a creat bun, poate oare fi preschimbat în rău de către oameni? Sufletul poate oare fi refăcut, piesă cu piesă de către destin, şi să devină însângerat, de vreme ce a fost modelată de un destin cu mâinile murdare de sânge? Inima poate oare deveni diformă şi contractată de de infirmități incurabile sub presiunea unei nefericiri disproporționate? În fiecare suflet există acel licăr, acea lumină, element divin, incoruptibil în această lume, nemuritor în lumea de apoi, pe care binele o alină şi o mângâie, dar pe care răul nu o poate stinge niciodată.
În acea seară, Philippe stătea aşezat melancolic în fața şemineului, privind în tăcere flăcările focului care îi încălzeau ființa, învăluindu-l într-o toropeală care îi făcea mult bine.
Pe brațe, cu degetele fine şi slabe plimbându-se pe relieful său rece, stătea masca sa. Philippe îşi ridica din când în când privirea, plimbând-o peste mască, şi un zâmbet îi răsărea pentru un moment pe buze, pentru a dispărea din nou în dosul noii sale măşti: adevărul cu care fusese atât de brusc confruntat.

          Apoi, privirea sa cobora din nou asupra acelei măşti, pe care o purtase pentru atâta timp, pe care o inundase cu lacrimile şi suferința a şase ani de singurătate. Degetele sale suple se abăteau din nou asupra metalului său rece, rece din cauza că tot ce fusese cândva viu în dosul acestei măşti pierise, lăsând măştii doar răceala unui sicriu udat de lacrimile ce curseseră pentru atâta timp în dosul acestui blestem: a doua sa închisoare.

          Acum însă, Philippe îşi plimba degetele pe relieful negru al măştii, simțind o recunoştință pe care nu o putea înțelege, un ataşament pentru acest instrument de tortură inventat de destinul său potrivnic. Îşi mângâia masca şi o privea cu melancolie, vorbindu-i în tăcere, fără ca buzele sale să se mişte pentru o clipă sau să scoată un sunet, privind-o melancolic, ca pe un prieten de care urma să se despartă, la fel cum, cu doar câteva zile în urmă îşi privise pereții celulei.

          Lângă el, adâncit într-un fotoliu încăpător, cu capul între palme şi ochii închişi, stătea René. Alături, la fel de melancolică şi de tăcută, stătea sora sa, Dianne.
Philippe o privea deja de ceva timp, dar fără ca ea să pară că observă, o privea melancolic şi parcă citind cu sufletul liniile roşii ale frontului războiului ce se dădea în inima sa.
Brusc, Philippe sparse această linişte sepulcrală, adresândui-se Louisei:

          "Louis e fratele meu, nu-i aşa?"murmură el cu o voce joasă, parcă fiindu-i frică de cuvintele pe care acesta tocmai le rostise.Margueritte tresări şi se întoarse, privindu-şi fratele cu teroare. Privirea sa căpătă o nuanță melancolică însă, imediat ce se întâlni cu cea a lui Philippe. Din pieptul său se zmulse un suspin de durere şi regret, şi două lacrimi perlatre se prelinseră în josul obrajilor, după care acesta iar se uscă, şi Margot răspunse:

         " Philippe,, i se adresă ea fratelui său, şoptind vorbele acestea cu o durere neasemuită" Louis, la fel ca şi noi toți, a fost pus între două trădări, una mai teribilă ca cealaltă: trebuia să aleagă pe care din frații săi să-l trădeze. Nici el, nici eu, nimeni înafară de René, de altfel, nu ştiam în ce ne băgăm. Noi ne-am ascultat doar inima, şi la fel a făcut şi Louis. Philippe, vocea ta e vocea inimii mele, şi aşa a fost toți anii ăştia. Inima mi-a spus:" Trădează" şi eu am ascultat-o. Inima sa i-a spus lui Louis:" Trădează" şi el a trădat, în felul său. În acest caz, şi eu, şi el, şi noi toți, toți am fost trădători!..."

          După o clipă de linişte, Philippe răspunse:

          "Sora mea! Oh, ce cuvânt dulce de pronunțat! Sora mea, iartă-mă!" Louise îşi privi fratele mirată.

          "Iartă-mă, căci din cauza mea s-au întâmplat toate astea! Iartă-mă!"izbucni el fierbinte, luând mâna Diannei într-a sa şi strângând-o cu putere.

           " Te înşeli, Philippe, nu din cauza ta, ci din cauza lui Dominique. El, în loc să devină regele Franței, a devenit călăului poporului său. Toporul său e tirania cu care şi-a îngrozit şi înfometat poporul, Parisul se pavează cu cadavre, sunetul clopotelor de la Notre-Dame e acoperit de gemete, oh, ce cor teribil, străzile se transformă în labirinte prin care cerşetorii se împiedică şi cad fără să se mai poată ridica! Philippe, tu eşti unicul care poate aduce o schimbare, ți se oferă şansa de a fi rege, şi totul depinde de tine: vei avea tu sau nu curajul de a te folosi de această şansă? Soarta unui oraş întreg, a unei țări, a unui regat, e în mâinile tale, Philippe!" exclamă dauphina, ochii căreia se umplură din nou cu lacrimi la gândul suferințelor îndurate de parisieni.
Philippe tremura din tot corpul, privirea sa era fixă şi privea spre nicăieri, tremurând, palmele sale se loveau convulsiv de acea mască de fier pe care o ținea în brațele sale, recele căreia contrasta în mod ciudat cu fierbințeala degetelor sale.

           " Toți aceşti ani în închisoare, nu ți-au dat oare chiar nimic, sau țe-au împuternicit cu o forță puțin comună la oameni? Toți aceşti ani, Philippe, te-ai crezut o excepție, pe când defapt erai un simbol, simbolul suferinței unei întregi omeniri. Ți se oferă şansa de a fi rege, Philippe!"

          " Ba nu, sora mea" răspunse mişcat Philippe" mi se oferă şansa de a mă da drept un rege, un rege pe care toată lumea îl urăşte!"murmură el emoționat până peste poate, şi privindu-şi sora printre nori de frică şi neâncredere.

           După o clipă de ezitare, Louise se decise şi răspunse:

           " Ai dreptate, Philippe, Dominique e o persoană teribilă, demonul poporului său, în ochii săi poți citi doar un lucru: că nimic nu importă pe lângă propria persoană."

          " şi ăsta e regele cu care vreți ca eu să semăn?"o întrerupse tânărul.

          " Fără îndoială că noi vrem să fii un rege bun, însă pentru început trebuie să fii luat drept Dominique, iar el e arogant şi manierat... dar tu vei reuşi, Philippe, cu ajutprul nostru şi a Domnului, care veghează asupra noastră a tuturor."
La această frază, un tremur rece îi cuprinse tot corpul, şi Philippe murmură, cu o voce înghețată, versurile poeziei destinului său, versuri pe care acum le înțelegea, şi care îl făceau să se cutremure din toată ființa:

          "Ieri am putut fi rege, azi urc pe eşafod, şi moartea îmi surâde tenebros în față
Scurtă mi-a fost, acum mi-întoarce spatele, crudă regină, coroană de spini pe capul ei, oh, viață!"

          "Niciodată" murmură Margueritte, trăgându-se înapoi în fața gândurilor funebre ce îi invadară mintea la auzul acestor versuri, care luau pentru ea acum un nou sens, şi care o îngroziră:" Niciodată" repetă ea luând mâna fratelui său într-a sa şi strângând-o cu compasiune" Ține minte ce îți voi spune acum, Philippe, căci e de o importanță majoră: Dacă vreodată te vei împiedica călcând pe drumul vieții, eu voi cădea cu tine, şi nu mă voi ridica decât dacă vei fi şi tu în picioare. Dacă vreodată te rătăceşti prin labirintul fără capăt, acest purgatoriu al sufletelor nobile, care poartă titlul de viață, ține minte că cel puțin nu vei fi singurul pierdut şi dezorientat, căci îți voi fi alături. Dacă vreodată îți e sortit să calci pe eşafod şi să te întâlneşti cu moartea, ține minte că drumul tău spre moarte va fi pavat cu sângele meu, iar eu voi fi moartă, aşteptând ca să te întâlnesc în lumea de apoi. Şi dacă vreodată, vei simți că nu îți ajunge forță să zbori, sau dacă suferința îți va transforma aripile sufletului în lacrimi, să ştii că, de la înălțimea de la care vei cădea, vei cădea în brațele mele, în îmbrățişarea mea. Dacă vreodată pielea ta va plânge cu lacrimile lumii de apoi, balsamul pentru rana ta va fi sângele meu, şi dacă trandafirul delicat al caracterului tău nobil se va rupe, şi spinii otrăviți ai suferinței îi vor ofili petalele, această floare tandră, viața ta, nu va fi singura care va îngenunchea în fața veşniciei, căci alături de ea se va ofili o altă floare, floarea mea. Ține minte asta, şi încă trei cuvinte, care m-au învățat să zbor , să cad, dar să nu renunț: Curaj, răbdare şi speranță!"