Alb Și Speranță

Trei frați şi o soră

Uşa se dăcu brusc de perete şi în cameră intră Dominique. În urma sa păşi cu hotărâre Louis.

"Dar vă spun, Sire, că ar fi o nebunie să încercați să părăsiți Luvrul în trăsură armorială pentru a merge la vânătoarea de mâine. Parisul nu mai e un loc sigur pentru regele Franței, Sire şi, chiar şi înconjurat de soldați, nu veți fi în siguranță, Majestate!"îi spunea Louis.
Philippe, care de ceva timp urmărea prin trapa din podea această scenă, îl țintui pe Dominique cu degetul şi, arătândui-l surorii sale, care era şi ea lungită pe podea în imediata sa apropiere, şopti:" Fratele meu!"cu o voce mişcată şi plină de emoție.
Dianne însă dădu negativ din cap, şi, arătândui-l pe Louis, îl corectă:"Frații tăi!" La aceste cuvinte, Philippe nu putu să se împiedice să tresară.

"Ha! Parisul! Ce îmi pasă mie de Paris! Nu! Voi merge la vânătoare într-o trăsură armorială şi nimeni nu mă poate clinti din decizia mea!"răspunse Dominique.
Louis se încruntă, şi îi reproşă regelui:" Dar, Sire, foametea a făcut parisienii să devină violenți. Am fost anunțați că se pregăteşte un asasinat împotriva voastră, Sire!"
"Bah! Monsieur de Koalen, cine sunteți voi ca să îmi spuneți mie ce să fac?! Foametea! Huh, împărțiți în oraş mâncarea care nu a fost trimisă la armată!"
"Dar, Sire" îi răspunse Louis mişcat şi aproape îngrozit" această mâncare e stricată, de aia nu a fost trimisă la armată"

Dominique îi aruncă o privire oblică şi răspunse nepăsător:"Atunci grăbiți-vă! Oh, plecați, domnule, şi lăsați-mă singur. Pregătiți pentru mâine o trăsură armorială, şi cu asta terminăm discuția. Acum, plecați, audiența a luat sfârşit!"şi, cu un gest măreț şi cu adevărat regesc, Dominique îl concedie pe Louis şi rămase singur.
Regele, neputându-se stăpâni nici o clipă, răsturnă cu o lovitură de pumn o masă aşezată lângă pat şi, în durerea ce-l cuprinsese, plângând aproape, înăbuşindu-se, se trânti peste aşternut îmbrăcat cum era, muşcând perna şi încercând să-şi găsească acolo odihna trupului. Patul gemu sub greutatea lui, apoi, în afară de câteva suspine scăpate din pieptul gâfâind al regelui, nu se mai auzi nimic în dormitor.Philippe, care nu scăpase nici un cuvințel din conversația celor doi, se întoarse la sora sa şi o privi cu lacrimi în ochi.

"Niciodată!"murmură el emoționat" Niciodată scene asemenea acesteia nu se vor repeta. Jur! Oh, bietul meu frate, cât trebuie să fi suferit!"exclamă printre lacrimi Philippe.
Dianne se ridică în linişte, făcu câțiva paşi spre dreapta, şi deschise o altă trapă, la fel de mică ca şi prima, dar care cobora spre anticameră. Îl chemă pe Philippe cu un gest, să vină şi să asculte.
În anticameră, Philippe îşi văzu fratele mai mare, trântit neglijent pe un scaun, cu lacrimi în ochi şi părul lung unduindu-se nepăsător pe fruntea-i încruntată. Margueritte observă, nu fără o tresărire involuntară, că Louis ținea în mână un medalion mic, care nu îl părăsea niciodată, şi în care era incrustat portretul său în miniatură. Lacrimile fierbinți ale fratelui său se prelingeau pe liniile fin conturate ale chipului din portret, sculptând adânc în lemn durerea prințului negru.

"Margot!"şopti el, cu aşa o voce de emoționată, încât dauphina tresări şi se cutremură din toată ființa" Margot! Unde eşti tu acum?..."
Louise plângea şi fu cât pe ce să îi strige:" Aici, frate" dar buzele sale rămaseră nemişcate, şi pieptul său rămase mut.

"Margot!"şopti din nou prințul negru, aplecându-se peste portret şi depunând buzele sale fierbinți pe lemnul rece al medalionului" Margot, ce am făcut! Ce ai făcut! Oh, surioară, refuzând să îmi trădez regele, am plătit pentru această trădare cu prețul sufletului meu. Duşmani! Oh, ce cuvânt mizerabil şi nedemn, ce lucru oribil! Cât de mult trebuie să te fi durut acele ultime cuvinte pe care buzele mele le-au rostit fără ca sufletul meu să le îngâne:" Dacă vreodată drumurile noastre se încrucişează, unul din noi trebuie să moară!" Da, voi muri, dar tu vei trăi, surioară, vei trăi, Margot, pentru a-ți împlini destinul..." şi începu să îngâne, cu o voce dureroasă şi frântă de amintiri:

" Şi soarta mea e să-mi păstrez trecutul, ascuns mereu, lipsit de viitor pe veci

Cu lacrimi şiroind în jos pe-obraji, căzând inerte pe dalele reci

Spărgându-se ca sticla vieții mele-n cioburi, plutind prin lacrimi şi suspine

Şi neglijând destine-apuse, suflând în candele, suflând destine"

Dianne şi Philippe tresăriră amândoi şi se priviră îngroziți. Ochii amândurora erau uscați, însă lacrimi de agonie se prelingeau în jos pe pereții inimelor lor.