Alb Și Speranță

Bastilia

           Rece ca noaptea, rece ca moartea, nici un suflu de aer în pieptul său, nici un sunet omenesc ajungând la urechea sa, nici o lumină cerească ajungând la privirea sa, înjunghiat de ghearele destinului, înțepenit în lanțurile soartei, aşezat pe paie, într-o băltoacă de apă, formată sub el de transpirația închisorii, nemişcat, aproape fără respirație, el nu mai avea puterea de a suferi. Cu picioarele strânse sub dânsul, cu capul sprijinit în genunchi, cu palmele acoperindu-i fața, cu ochii închişi, el stătea nemişcat, melancolic.

          Lângă el, un al doilea prizonier, aşezat în aceeaşi poziție, cu aceleaşi lacrimi în ochi, tăcea şi el melancolia nopții. Era întuneric, atât în celulă, cât şi în inimile lor. Un singur lucru le preocupa auzul.

          Deasupra capului lor, umezeala închisorii transforma în apă lacrimile prizonierilor, şi câte un strop de apă cădea din tavan la intervale regulate. Ei ascultau înmărmuriți sunetul produs de picăturile de apă, lacrimile temniței, unicul răspuns la durerea prizonierilor, căzând în băltoaca ce se formase la picioarele lor.

          Acele lacrimi ale tavanului căzând din timp în timp, rar şi sacadat în băltoaca rece, era unicul lucru care mai exista încă în liniştea de moarte a închisorii, un ceas al prizonierilor care le marca eternitatea.

          De cât timp fuseseră acolo? Ei nu îşi aminteau. Pentru un moment, unul din ei începu să numere minutele negre măsurate de picăturile de ploaie, dar asta îi provocă o durere şi mai mare.

          -Oamenii au dreptul la zi! De ce noi primim doar noapte? murmură el fără să-şi ridice capul din palme, adresându-se celuilalt prizonier sau...nimănui.

          Nu primi însă alt răspuns decât un oftat greu.

          Buzele prizonierului se mişcau rapid, sacadat, energic, însă nici un sunet, nici un cuvânt nu putea fi smuls din inima sa. Sufletul său striga un nume pe care buzele sale refuzau să le rostească.

          În mâinile sale reci şi frânte de oboseală, acesta ținea în mâină un flaconaş conținând o cantitate mică de sânge de mască. Flaconul, pereții căruia fuseseră roşi de timp şi de lacrimi, reflecta lumina lunii, orbind ochii obosiți al prizonierului cu o lumină sângerie şi macabră. Ochii Săi pluteau în lacrimi, pe care acesta le lăsa nepăsător să curgă în jos pe obraji, perle albe a unei suferințe înlănțuite. Privirea sa era îndreptată spre micile cercuri făcute de picăturile rare căzând din tavan şi prelingându-se în jos pe pereții umezi de lacrimile prizonierilor.

          -Oh, Quentin, exclamă prizonierul, care nu era altul decât Louis de Koalen, Robert de Vaudemont, inima omenească poate conține doar o cantitate limitată de disperare. Când bureta, care e sufletul omenesc, e îmbibată până la ultimul por cu lacrimi, oceanul, numele căruia e fatalitate, poate să se reverse deasupra acestui suflet, fără a lăsa o singură lacrimă să mai intre în străfundurile acestei inimi deja inundate de sângele numeroaselor sale răni...

          Oh, Quentin, aud şi acum vocea sa, dulce, angelică, vocea bietei mele surori, răsunând în urechile mele încărcată de nelinişte, spunând că suntem urmăriți, văd şi acum în fața ochilor mei strălucirea de inteligență a privirii sale când îşi recunoscu asasinii. Aud şi acum galopul cailor acelor blestemați de urmăritori, ajungându-ne din urmă, vocea guturală a şefului lor, arestându-ne răsună şi acum în urechile mele.

          Văd şi acum revolverul strălucind în lumina dimineții, sprijinit de pieptul său firav, tremurând, revolver nepăsător amenințându-i viața surorii mele! strigă el clătinând din cap cu amărăciune, îi văd şi acum privirea pierdută căutând curaj în ochii mei, lipsiți şi ei de nădejde! Îi văd mâina firavă şi obosită, strecurând acest flacon cu lacrimi în cizma mea, ultima noastră salvare, ultima speranță pe care, neputincioasă şi pierdută, ea a reuşit totuşi să o strecoare în inimile noastre. Aud şi acum vocea sa melodioasă, frântă sub greutatea necunoscutului, şoptind în urechea mea:" Curaj, răbdare şi speranță!"

          Oh! Ea, ea îmi inspira curaj într-o clipă de disperare, ea mă încuraja să răbd când singură tremura înaintea necunoscutului, ea îmi inspira speranță cu ultimele bătăi ale inimii sale, sângerânde şi disperate! Oh! Îi aud şi acum vocea, strigându-mi numele din depărtare, văd şi acum figura sa îndepărtându-se călare, înconjurată de soldați, văd mâina sa delicată şi frântă de griji întinsă în firecția mea, ca o ultimă binecuvântare, suspină Louis.

          Brusc, acesta tresări, pălind îngrozitor. Auzise vociferându-se în noapte numele pe care acesta nu îndrăznea nici să-l şoptească. Cu atât mai mult, vocea care strigase numele surorii sale, îi părea cunoscută. Într-un exces de agitație, Louis sări de pe patul improvizat de paie, se agăță de barele ferecate ale ferestrei, şi răspunse acestui strigăt cu un altul, zdrobindu-şi sufletul de pereții de piatră. Pentru un moment, glasul regelui Franței şi cel al prințului negru se amestecară în noapte, într-un haos de armonii sufleteşti, pierind împreună în întunericul şi tăcerea sepulcrală a nopții.