Alb Și Speranță

Confesiunea călugărului

           „Mademoiselle! Mademoiselle!" se auzi vocea gardianului, chemând-o. Era noapte târzie când Margueritte deschise ochii. Zâmbi: avusese parte de un somn plăcut odihnitor şi îşi refăcuse pe de-a-ntregul puterile.
Deschise ochii şi răsfrânse mâinile, clipind des, pentru a se obişnui cu întunericul celulei. Când se culcase, abia dacă era ora şapte a serii, iar acum, dacă nu se înşela , era trecut de ora zece.  Îşi roti privirea în jur şi văzu, nu fără o oarecare urmă de uimire, în urma gardianului, o figură omenească învăluită într-o rasă de călugăr. 

          Îi făcu un semn cu mâna gardianului să iasă. Acesta, fără a spune ceva, părăsi celula și, după ce roti de două ori cheia în broască, se îndepărtă. Louise rămase așa pentru un timp, ascultând, nemișcată, pașii gardianului coborând scările, apoi liniștea care coborî peste scenă. Își ridică privirile asupra călugărului, și observă cu o tresărire ușoară că acesta o scruta atent din priviri, cercetând-o cu atenție. Margueritte, din partea sa, încercă să pătrundă cu privirile prin întunericul dens ce îi învăluia chipul necunoscutului, fața căruia era umbrită de o glugă adâncă a rasei de călugăr.

          Stătură așa un timp, în liniște, dar adresându-și unul altuia priviri mult mai grăitoare decât cele mai lungi vorbe. Într-un târziu, Margueritte, obosită de acest exercițiu de pe urma căruia nu izbutise să afle mai nimic, decât ceea ce călugărul îi persmise să vadă, adică doar faptul că acesta era un bărbat înalt, tras din spate, și cu mâinile îngrijite, la fel, ca de altfel, ca și întreaga sa fizionomie, Margueritte făcu un pas înainte, și, după ce își plonjă pentru o ultimă dată privirile sub gluga mereu întunecată și parcă fără fund a călugărului, spuse, cu o voce joasă și nu lipsită de emoție:,, Cine sunteți?,,

          Inima sa bătea cu putere, pieptul său se strânsese, parcă apăsat de o greutate neașteptată, și se părea că sufletul său atârna de acel cuvânt pe jumătate rostit ce urma să cadă de pe buzele necunoscutului. Acesta deschise gura să vorbească, dar nici un sunet nu se făcu auzit în tăcerea apăsătoare a celulei. Buzele sale se închiseră la loc, fără a fi pronunțat vre-un cuvânt care s-o fi lămurit pe Dianne asupra vizitatorului său nocturn. O tăcere și mai apăsătoare se lăsă peste această scenă stranie, în care actorii păreau sortiți să joace o pantomimă care era peste puterile de înțelegere a Louisei. Zguduită până în străfundurile inimii de această tăcere fără nume, agitată și...speriată, Dianne rupse din nou tăcerea pentru a-și repeta întrebarea, acum cu voce tare și cu un tremurat vădit făcându-se simțit în intonația cu care fusese rostită întrebarea.
Margueritte se trase îngrozită înapoi când, drept răspuns la dubla întrebare a dauphinei, călugărul îngenunche brusc la picioarele sale, fără a-și descoperi însă fața, ci din contra, plonjând-o și mai tare în umbră, și începu, într-o șoaptă din care era imposibil să recunoști vocea, zise:

          ,, Sunt o umbră din lumea cealaltă, care, negăsindu-te acolo, a venit să te caute pe această lume. Sunt cel, care în timpul vieții a tremurat mereu la atingerea mâinii tale, și care în clipa morții ți-a rostit numele. Sunt cel, căruia nu ai reușit să-i spui adio, și care, disperat de faptul că murind nu ți-a răspuns cu un adio, vine acum să îți spună:,, Salut,,. Sunt cel, inima căruia a bătut toată viața pentru tine, și ultima bătaie a căruia ți-a fost adresată ție. Sunt cel, lacrimile căruia s-au amestecat cu sângele tău în timpul vieții, și sângele căruia a fost amestecat cu lacrimile tale după moarte. Sunt cel, sufletul căruia a zburat spre cer în căutarea ta, dar care și-a ars aripile pentru a coborî din nou pe pământ pentru a te găsi aici, din nou, după atâta amar de vreme. Sunt cel care te-a trădat și acum vine să îți ceară în genunchi iertarea. Dianne, nu ai putut să mă fi uitat.,,

          Louise scoase un strigăt de groază și se trase câțiva pași înapoi, căci ultimele sale cuvinte fură rostite cu voce, cu o voce pe care o recunoscuse, cu o voce care făcu să vibreze dureros fiecare coardă a inimii sale, cu o voce care îi posedă într-o clipă sufletul, înlănțuindu-l să o asculte. În plus, rostind ultimele vorbe, călugărul își dădu jos gluga de călugăr, lăsând lumina lunii să îi lumineze chipul inundat în lacrimi: o clipă îi fu deajuns pentru a-l recunoaște. Rămase nemișcată, buimacă, ca trăsnită, cu spatele lipit de peretele rece al celulei, cu privirea țintuindu-l pe călugăr, cu ochii mari de mirare și inundați într-o clipă de lacrimi, cu un zâmbet șters conturându-se timid pe buze, cu fața palidă de frică.