Alb Și Speranță

Renaştere

          Călăuza sa prin viață, speranța îl apucase de mână și îi arătase drumul spre moarte, spre veșnicie spre lumea de apoi. Ținându-l strâns de mână, ea stătuse o clipă în prag, sombră și funestă. Continuând să îl țină de mână, ea îi arătase drumul spre veșnicie, spre neant, spre ceea ce în lumea noastră se numește,,mereu,,. Îl conduse de mână pe acele poteci întortocheate, prin acele labirinte fără nume sau sfârșit, pentru a-l aduce într-un final în punctul din care îi începuse călătoria, speranța îl aduse din nou în pragul eternității.
Aici însă, speranța îl luă din nou de mână, și, împreună, întorcând spatele acestei lumi străine, coborâră acolo unde erau așteptați. Nu degeaba se spune că speranța moare ultima, eu aș spune însă că ea nu moare niciodată!

          Philippe nu muri, cu toate că rana îi fusese gravă și îl țintuise mult timp la pat. Regele Dominique îi garantă grațierea, lui și prietenilor săi. Philippe plătise pentru libertatea sa cu viața, și, salvându-l pe Dominique, îi dovedise sorții că se înșelase asupra sa și asupra prietenilor săi.
Acest mic grupușor se retrăsese în subteranul criptei, noua și unica lor casă. Acolo, Philippe își vindecă rana, acolo prietenii săi își vindecară sufletele.

           Uneori viața e mai dureroasă decât moartea, ea doare, ea zmulge lacrimi, ea plânge, ea sfâșie mai dureros decât ar putea-o face vreodată moartea. Tăcerea e mai dureroasă pentru vii decât pentru morți, căci ea e auzită, ea e simțită, ea e suferită, ea apasă și zgârie ființele vii, ea le face să plângă. Lacrimile!oh, lacrimile, acele perle perle ale sufletului, perle sălbatice, neșlefuite de marea destinului, ce urme adânci lăsați, voi, lacrimi teribile, pe pânza firavă care se numește o viață omenească. Lacrimile, sunt sângele care curge în jos pe pereții de sticlă a unei inimi umane, lăsând în urma sa o dâră veșnică, în urma căreia sticla acestei vieți șubrede se crapă, se sparge, cade inertă pe dalele reci ale sufletului, lăsând oamenii în întuneric! Lacrimile, acele stele azurii pe cerul suferinței, stele căzătoare pe bolta sufletului, ele nu au decât puterea de a spera, căci doar speranța, doar speranța poate vindeca, dar câteodată, anume speranța omoară, taie, sfâșie, speranța poate și ea lovi, poate și ea omorî, atunci când în jurul ei nu există lumină. 

          Atunci, din confesor și prieten devine călău de destine.

          Oh, speranță, această divinitate superbă, această rugăciune a condamnaților blestemați, acest adio al muribunzilor, ea, la fel ca tot ce se găsește pe această lume, poartă o mască. Ce se găsește în dosul acestei măști? Un pumnal, gata să se înfigă până la mâner în pieptul celui care va avea îndrăzneala și curajul să se apropie, sau o pereche de aripi, care te vor ajuta să îți iai zborul și să...speri? câte fețe are această speranță? Niciuna?sau atât de multe încât nu îți ajunge o eternitate să le găsești pe toate? Ce înseamnă să speri, nu e oare o nebunie?este oare și ea o manieră de a exista, de a trăi, de a respira? Ea e aerul cu care respiră creaturile iadului pământesc, ei inspiră și expiră această speranță, sperând că mai au o șansă și că vor mai vedea cândva dreptatea și adevărul strălucind  la lumina soarelui. Dar nu e ea totodată, și acea teribilă lamă a ghilotinei, care, odată ridicată deasupra sorții tale, luminoasă sub razele sângeroase ale soarelui, se abate asupra ființei tale, sfărâmând acea rămășiță inertă de lumină care ți-a încălzit sufletul timp de o veșnicie?!

          Timpul, acest confesor al păcătoșilor, acest medic al muribunzilor, se ocupă de vindecarea inimilor acestor martiri, îngeri cu aripi rupte, veniți pe pământ pentru a suferi, pentru a plânge, pentru a ierta și a muri în cele din urmă în sângele vărsat de veacurile ce urmau să vină, vărsat de veacurile ce apuseseră în urma lor. Philippe, urmat de Louise, vizita din când în când Versailles-ul, noaptea, mascat și ascuns de toată lumea. El își vizita mama, mama, de care fusese despărțit pentru o veșnicie, mama, care îl părăsise și îl trădase la naștere, dar cu ajutorul căuia acum își recăpătase libertatea și îsi obținuse grațierea.

          Doar odată, în vizitele sale nocturne se întâlniseră cei doi frați gemeni, în compania surorii moarte, pe culoarele secrete ce brăzdau Versailles-ul dintr-un capăt într-altul. Asta avu loc la doar câteva săptămâni după incidentul din fortăreața din Pignerol. Philippe, cu mâna încă bandajată după rană, venise în compania surorii sale să își viziteze mama. Pe coridor însă, cei doi gemeni se întâlniră. Dominique nu se miră câtuși de puțin să își vadă fratele la Versailles. Coborând privirea, Dominique privi atent bandajul lui Philippe, murdar de sângele pe care el, Dominique îl făcuse să se verse. Philippe fusese gata să-și dea viața pentru a-și salva fratele, iar această faptă răcori nițel dorința de răzbunare în pieptul regelui. Fără a spune vre-un cuvânt, ci doar aruncând o privire fugară surorii sale, care încerca să îi citească în suflet, Dominique se îndepărtă grăbit.

           Odată, seara târziu, când Philippe venise din nou la Versailles pentru a petrece câteva clipe cu mama sa, aceasta îi spuse că în ziua următoare, Dominique organiza o vânătoare, la care regele binevoise să îl invite pe el, împreună cu sora și prietenii săi. Desigur, condiția expresă a acestei invitații era ca toți cinci să poarte măști, iar Philippe nu urma să pronunțe nici un cuvânt. Ne amintim că vocile acestor doi frați, acestor două destine care fuseseră născute identice dar care fuseseră frânte pe rând, fără a le fi rămas vreo șansă de a mai avea ceva în comun, vocea lor era practic identică.

          Margueritte, care îl acompaniase pe fratele său în castel, acceptă invitația, cu atât mai mult cu cât vânătoarea era anunțată a fi una lipsită de ceremonie, și că la ea urmau să asiste doar persoanele făcând parte din strânsul cerc familial.