Alb Și Speranță

Agonia ploii

          ,,Louis, privește!,, exclamă Rene,, punând o mână pe umărul prințului negru și îndreptând-o pe cealaltă spre linia orizontului negru de norii furtunii.

          Un nechezat nebunesc se auzi din acel punct spre care mâna lui Rene era îndreptată. Brusc, Louis crezu că vede conturându-se, în ceața întunecată a pădurii, profilul la fel de întunecat al animalului nechezatul căruia îl auziseră, conturându-se negru în noapte. Acel cal, înebunit de groaza pe care i-o provocase tunetul, alerga nebunește fără a ști încotro se îndreaptă, fără vedea ceva, lovindu-se cu crupa de copacii care răsăreau peste tot în cale-a sa, barându-i drumul. Negru ca moartea, înspumat, cu coama în vânt, nechezând în delir, se abătu nebunește asupra călăreților cu mască, îngenunchind și căzând într-o clipă la picioarele cailor lor, plin de spume și abia respirând.

,,E Rosamund! Calul Margottei!,, strigară cu toții în cor, trăgându-se înapoi îngroziți și privind prin găurile măștilor calul dauphinei.
,,Sora mea!,, pronunțară în același timp două voci, două suspine, două lacrimi.
În același moment, un alt nechezat se auzi în apropiere, și calul prințului de Lothar, împreună cu călărețul său, trecură la galop pe lângă trupul arabului dauphinei.
,,Asasinule,, îi strigară din urmă Louis și Rene, făcându-și caii să facă câțiva pași înapoi, pentru a nu fi izbiți de calul prințului
,,Unde-i Margot?,,îi strigă din urmă Rene, disperarea citindui-se în voce. Însă nimeni nu îi răspunse.
,,Margot!,, strigă Louis, apucând calul lui Philippe de frâu și dând bice propriului cal, îndreptându-se la galop în direcția din care venise Rosamund, cu părul atârnând în dezordine pe frunte și lacrimi încețoșându-i privirea. ,,Margot!,,
,,Louise!,, strigă Philippe, apucându-se strâns de coama calului său și galopând în neștire și tremurând.

          Cel mai teribil strigăt fu scos însă de Rene. Se părea, că acest strigăt, părăsind pieptul chevalierului, străbătea neantul pentru a-și regăsi sufletul. Calul său nu fugea, el zbura, cu sufletul, cu gândul, departe, undeva...sub ploaie în pădure...

          Sub un copac de plop, cu ramurile plângând sub lacrimile ploii, cu picături de sânge curgând din cer și prelingându-se funebru peste frunzele veștede de tăcere și singurătate, pe pământul îmbibat de sângele trecerii anilor...cu fața palidă de durere, cu ochii închiși să nu mai vadă sângele curgând în jos pe fruntea sa, în jos spre palme, cu buzele între-deschise de suspinul morții, cu pleoapele aplecate deasupra sorții frânte de timp și lacrimi, cu o mână neglijent  sprijinită de piept, inert și acesta sub influențe veșniciei, Margueritte fusese aruncată din șa de calul său, speriat de tunet, aruncată în ploaie, singură, la rădăcina unui plop care începu să plângă asupra destinului său.

,,Margot!,,
O mână rece coborî deasupra ființei sale, o mână rece ca cea a morții, această mână prinse mâna dauphinei, o strânse convulsiv, o duse la buze, la fel de reci precum mâna, trecând-o apoi prin părul surorii sale. Philippe își ridică sora de pe pământul rece, iar mâna Diannei căzu inertă pe umărul său:
,,Margot!,,