Alb Și Speranță

Complot

          La distanța de numai câteva străzi depărtare de Bastilia se ridica semeț castelul prinților de sânge, Lotharii.

          Această clădire masivă, situată pe strada Chartrette, imediat la intrarea în Paris prin poarta Saint-Denis, se ridica în noapte cu mândrie, purtând falnic şi departe amintirea sângelui albastru ce curgea în venele stăpânilor săi. Tot castelul, de altfel la fel ca şi toată strada, tot cartierul, erau cufundate în întuneric, doar o luminiță palidă lumina un geam de la unul din etajele superioare a castelului.

          Această luminiță palidă, singuratică şi părăsită în negura nopții, tremura sfios în dosul draperiilor trase, luminând o cameră modestă dar stilată, mică dar confortabilă. Într-un colț putea fi văzut un pat alb de damasc, alături de el, o măsuță de toaletă, iar în dreapta uşii, ferecate cu lacăt de altfel, o oglindă. Încăperea era luminată doar de o candelă mică, care lumina cu o flacără palidă încăperea. Lângă masă, în picioare, stătea un tânăr. Se vedea, după hainele sale bogate şi după felul în care ținea capul, de altfel, după întreaga sa ființă, că era un om de viță nobilă.

          Alături, la câțiva paşi de el, stătea o femeie, în costum de călărie, cu părul lung auriu ornamentându-i umerii fermecători, purtând o expresie de neâncredere pe față:

          -Eşti un asasin, François! exclamă fata, care nu era alta decât dauphina franceză, strigând exasperată.

          Drept răspuns, Dianne nu primi decât o privire plină de mândrie.

          -François, ce vrei de data asta de la noi? gemu prințesa. Aici, în privirile verişorului său scăpără o ambiție. După o clipă, acesta răspunse, cu un surâs straşnic pe buze, şi în suflet: Tronul Franței!

          -Huh, făcu Louise cu dispreț, eşti prea departe de acest țel pentru a putea spera să îl atingi.

          Pe buzele prințului Lothar scăpără un surâs diabolic:

          -Asta e doar părerea ta, frumoasa mea verişoară, dar eu am aranjat totul cum nu se poate maişmecher. Dacă îmi vei acorda un moment din timpul tău prețios, voi înşira în fața ta micile mele intrigi, spuse el zâmbind a batjocură, ştiind prea bine că timpul de care dispunea Margueritte era în totalitate subjugat voinței sale. Louise îl privi cu dispreț, dar nu îl întrerupse. Lothar continuă, păstrându-şi sângele rece şi afişând un zâmbet înghețat:

          -Tronul Franței, la care eu râvnesc, se află acum în una din cele mai periculoase poziții în care s-a putut afla vreodată roialitatea şi monarhia într-o țară. Judecă şi singură, dragă verişoară: regele tată s-a dezis de tron în ziua în care a aflat de moartea unicei sale fiice, retrăgându-se în mănăstire. Nici o şansă deci, pentru a-l vedea din nou pe tron. Acum, rămâne tânărul Dominique, şi regina Augustina. Acum, presupunând că voi reuşi să-i îndepărtez de la putere, eu sunt unicul candidat legal la tronul Franței.

          -Uiți de un lucru, François, spuse Margueritte printre dinți.

          -Oh, chiar aşa? răspunse François, părând mirat, dar nefiind deloc aşa.

          -Uiți, continuă Dianne, că eu sunt dauphina Franței, moştenitoarea legală a tronului după fratele meu Dominique.

          -Ai dreptate, răspunse Lothar cu un zâmbet teribil, eşti într-adevăr moştenitoarea tronului, atâta timp cât trăiești.

          -Iar eu nu am murit căzând de pe pod, aşa că în orice moment îmi pot revendica înapoi drepturile căpătate prin naştere.

          -Desigur, cu o singură excepție...