Prolog

13.9K 402 14
                                    

      ,, Le vad mașina intrând în intersecție, punctuali ca de obicei. Seara asta o sa fie perfecta... Sau cel puțin asa credeam. Nu aveam de unde sa stiu ca o seara care trebuia sa fie speciala urma sa se transforme in cel mai mare cosmar al meu. Nu stiam ca din acel moment viata mea avea sa se schimbe complet si nimeni si nimic nu o va mai putea repara. Poate doar o masina a timpului, dar nu exista asa ceva, nu? 

     O mașină trece pe rosu și se izbește de mașina lor, iar eu simt ca rămân fără aer. Totul se petrece cu incetinitorul.  În următoarea secunda cele doua mașini se rostogolesc și simt cum ma cuprinde disperarea. Un sentiment de groaza pura. Iadul iesise la suprafata si se intindea in fata ochilor mei, iar eu eram gata sa ma arunc cu bratele deschise in el. Ceea ce si fac. Traversez strada fără să-mi pese de mașinile care m-ar putea lovi, caci mintea mea este golita de orice altceva și simt ca  nimic nu m-ar putea răni mai rău decât ce se petrece acum în fata ochilor mei. Ajung în fata mașinii lor, care acum este  răsturnată și privesc prin parbrizul făcut bucatele, la fel ca inima mea în acest moment. Ochii lui ma privesc cu disperare și teama. Vreau sa il salvez. Vreau sa ii salvez pe toti, dar nu stiu ce as putea sa fac. Sunt total neputincioasa. Lacrimi ii aluneca  și ma privește cu o iubire care nu cunoaște limite,  cu mai multa iubire decât as fi meritat vreodată... Și tot ce îmi rămâne de făcut este sa încep sa tip și sa ii implor pe cei din jur sa ma ajute, dar nimeni nu face nimic.  Atunci incep sa ii urasc pe toti, caci stau pe margine privindu-ma intr-un mod pe care il detest din toata inima si in care urma sa ma priveasca majoritatea oamenilor de acum incolo, doar asteapta ceva si nu stiu ce cand viata lor sta pe o muchie de cutit. Iar în acel moment, ceva în privirea lui se schimba, devine parca mai blândă, ma privește cu mila, și atunci am știut, am știut ca asta avea sa fie un rămas bun, un rămas bun pentru care nu eram pregătită, dar pe care nu puteam sa îl evit de niciun chip. În următoarea clipa ochii lui se închid, iar eu simt ca pierd o parte din mine. Dar aceea nu avea sa fie singura parte."

   Ce nu știam era ca de atunci coșmarul meu abia începea. Nu stiam ca voi avea nevoie disperata de ajutor. Si nu m-as fi asteptat vreodata ca acel ajutor sa vina. 
   

   Ma trezesc plângând din unul din multele coșmaruri care ma bântuie. Încerc sa ma linistesc și îmi așez înapoi capul pe perna. Și realizez din nou cât de singura sunt, ca în momentul asta nu mai am pe nimeni, iar singura mea motivație de a lupta... Persoana cea mai importanta pentru mine în acest moment, persoana care credeam ca va fi alături de mine mai mult decât oricând, se poarta cu mine ca cu un străin. Iar acest fapt ma raneste din nou si din nou, desi credeam ca dupa acea imensa durere nimic nu o va mai face. 
   
    
    Privesc tavanul în timp ce aștept ca respirația sa îmi revină la normal, oricum nu mai aveam sa adorm în cea noapte. Ca in multe nopti de atunci. Insomnia a devenit cel mai bun prieten al meu. 
  

Sper sa va placa. Este prima poveste pe care o scriu. Va rog sa ma scuzați în eventualitatea în care am făcut vreo greșeală. Nu ezitați sa îmi lăsați părerile voastre în comentarii, pentru mine contează foarte mult. ❤️❤️❤️

Pasiuni periculoase Where stories live. Discover now