Playing dirty

Capitolul 13.

Cuvintele mamei tale nu te definesc.
★

   Nici măcar nu am realizat când a trecut vremea atât de repede, încât ziua cea mult așteptată a sosit: —Audițiile.

Erau mulți spectatorii în sală, printre care și prietenii mei, dar primul rând era cel mai de temut.
Juriul. Acesta era format doar din trei profesori, dar se zvonea că erau cei mai exigenți și riguroși din școală.

Iar cu cât îi priveam mai mult, cu atât începea să-mi fie și mai teamă că am să fac vreo greșeală la un moment dat pe scenă.

–Hei, aici erai! Glasul lui Bree mă face să tresar speriată și să-mi întorc privirea spre ea. Ce e cu fața asta lungă, scumpo?

–Nu cred că pot s-o fac! Bolborosesc panicată și fac doi pași în spate.

Aceasta mă privește îngrijorată și trage aer adânc în piept ca mai apoi să răsufle zgomotos. Se apropie de mine și îmi ia mâinile într-ale sale, zâmbindu-mi cald, într-un mod liniștitor, cum numai ea putea să o facă.

–Avril, ai muncit prea mult ca să renunți acum.

–Dacă o să mă împiedic? Dacă mă încurc? Dacă uit dansul? Încep să mă întreb, făcându-mi mii de scenarii în cap.

   Nu era prima dată când mă aflam în această postură, dar trecuse prea mult timp de când urcasem ultima dată pe o scenă.

–Avril, respiră! Totul o să fie bine, ai să vezi!

–Brianna Keyes! Numele creolei se aude în boxă.

–Nu lăsa panica să pună stăpânire pe tine. O să fii grozavă! Răspunde zâmbind și își face o cruce, înainte să se facă nevăzută.

Nu eram în ordine alfabetică. După Bree, aveau să mai urmeze doi concurenți, ca mai apoi să fie rândul meu.

Deja respirația începea să mi se accelereze și să-mi simt inima în gât. Ies din sala de teatru și merg grăbită spre vestiar, rugându-mă să nu dau de cineva acolo.

Mă așez încet pe podea și încerc să-mi revin, dar în zadar. Lacrimile încep să-mi curgă pe obraji, iar vocile din capul meu îmi repetau că n-am să reușesc.

Acele voci pe care speram să nu le mai aud niciodată...aceleași voci pe care credeam că le îngropasem cu mult timp în urmă.

–Hei, steluțo! Aud glasul lui Xander și îmi ridic privirea din pământ.

Brunetul se așează pe podea, în fața mea.

–Ce se petrece?

–Nu le pot opri. Fac referire la șiroaiele de lacrimi ce curgeau fără încetare pe obrajii mei. Îmi pare rău!

–E ok, doar respiră. Nu are de ce să-ți pară rău!

–Am crezut că pot s-o fac...

–Ce prostii vorbești? Poți s-o faci, trebuie doar să crezi în tine! Mă dojenește el.

–Sunt o cauză pierdută, Xander!

–Cuvintele mamei tale nu te definesc.

–Ba da, o fac.

–Te cunosc și crede-mă, ești multe lucruri, începând de la al dracului de încăpățânată, până la enervat de uimitoare, dar cu siguranță nu ești o depravată de cartier, care se mulțumește cu puțin. Du-te acolo și arată-le tuturor de ce ești în stare, steluțo! Vorbește, iar degetele sale îmi șterg lacrimile de pe obraji.